Cu Victor Socaciu in urechi si cu un gand care ma face sa rad ca toanta si sa ma uit nostalgic pe geam, recunosc in sinea mea ca mi-e tare dor de mare! Mi-e dor sa ma duc sa stau pe tarm, sa-mi odihnesc picioarele in apa rece, in nisipul plin de scoici… E curata si limpede si neasemuit de frumoasa marea acum, pana nu ne ducem noi nebunii la ea.
Am fost sambata, pe 21 aprilie, la Ploiesti, la festivalul de folk Tatiana Stepa si l-am revazut pe Victor Socaciu cantand. Il mai vazusem la festivalul “Om bun” dupa muuulti ani, ani in care am fost departe de lumea asta, a muzicii folk, eram ocupata cu distractii mondene, la Buftea! Redescopar cu atata bucurie cit de mult imi place sa merg la concertele de muzica folk, e relaxant sa stii ca un om cu o chitara si niste versuri frumoase te poate scoate din nebunia in care traim toti, intr-un fel sau altul. Si e si mai mare bucuria cind descoperi ca stii si versurile lui Adrian Paunescu, George Tarnea si multi altii din cenaclul Flacara de care uitasem aproape. Si unde si cum sa simti toate focurile din inima decat intr-un cantec in care se aduna, parca, toate povestile si toate ranile?
Am cautat intr -o zi Baladele cintate de Stefan Hrusca, pe versurile atat de frumoase ale lui George Tarnea pe care l-am intalnit cind aveam 19 ani si jucam intr un poem alegoric, “Elegia Motilor”atat de frumos, un tribut adus lui Horia, Mircea si Crisan si care, nu o data, m-a sarutat pe frunte in loc de autograf… Si pentru ca eu o stresam cu Baladele pe prietena mea, Cristina Balanescu, fire blanda si rabdatoare zice “hai sa-ti mai pun si altceva, vrei?” Si mi-a pus niste piese cu Emeric Imre pe textele lui Adrian Paunescu, Nichita Stanescu, Emil Brumaru. Ia uite – zic eu – ce mai lume! Ce lume frumoasa! Si, uite asa, am ajuns eu sa ma duc la concerte de muzica folk, sa invat versuri multe, cintece multe, sa-i intilnesc pe cei care umplu sala de emotie si sensibilitate, doar ei si chitarile lor, arareori o clapa… Si mi-e drag, si-mi face bine. Ma face sa ma simt intr-un fel anume, ca si cum mi-as lua bucuriile si le-as ascunde intr-un loc unde au acces doar cei cei stiu pretui lucrurile astea …
Asa se face ca in frumoasa seara de 21 aprile, cand e ziua de nastere a Tatianei Stepa, la Sala la Casa de Cultura din Ploiesti, unde debutasem cu niste ani in urma ca proaspat angajat al teatrului Toma Caragiu din Ploiesti, m-am asezat frumos in primul rand, unde, recunosc cu mandrie, statea, la un scaun distanta de mine, Doamna Ileana Vulpescu. (am aflat ulterior ca dansa a dorit sa stam, Cristina si cu mine, acolo!) A fost o seara atat de frumoasa, a fost absolut de neuitat!
Tot atunci, l-am intilnit si pe Catalin Stepa, baiatul Tatianei care a cantat de ziua mamei lui cu lacrimi in ochAu fost artisti multi, dintre cei care au iubit-o pe Tatiana si in felul asta au vrut sa fie de ziua ei impreuna.
Printre toti artistii a intrat sa cante, pe la mijloc, fara nici un fel de fite, Victor Socaciu.
Se stie ca exista asa, regula nescrisa, in care chipurile, vedeta intra ultima si incheie un spectacol. Eu cred ca indiferent cand isi face aparitia, cel care are talent si carisma, poate deschide fara nicio problema orice spectacol, nu e musai sa-l inchida, sa fie el ultimul. Publicul simte si se comporta ca atare. Rar am vazut atata modestie, demnitate si eleganta la un artist care nu mai e tanar, despre care un oarecare spunea ca nu mai are public. Victor Socaciu a ridicat sala in picioare fara niciun efort. A cantat asa cum canta el de obicei –linistit, pasionat, calm, cu zambet. A spus ceva la un moment dat despre moralitatea exemplara a vietii Tatianei “care nu se compara cu moralitatea mea“ si atat. Restul a fost spectacol, iar eu am descoperit bucuroasa ca mintea nu m-a tradat si stiu (inca!) multe versuri din lui.
Din seara aia am simtit ca ma apropii de muzica lui mai mult decat o facusem si am inteles ca ceva din ce ascultasem a inceput sa-mi umble bezmetic prin minte si sa-mi cante in ganduri. Si, dintr-o data, aparent fara nicio logica, mintea mi-a fugit la mare, la “camasa cea de rai”. Poate pentru ca mereu m-am gandit la mare ca la singurul loc unde poti sa stai ore in sir, sa stai si sa te uiti la ea, sa vorbesti cu ea fara sa se intrebe nimeni de ce vorbesti singura. Nu odata, cand ceva m-a durut peste masura, am fost acolo si i le-am lasat ei si ea le-a luat si le-a dus in larg, si s-au topit.
Din seara aceea, mi-am pus intr un folder toate piesele lui cu versuri care te rascolesc, te demoleaza si te reconstruiesc apoi, bucata cu bucata. De la “Inimi paralele” la “Ia tot ce am” sau” Oameni de zapada” toate sint pentru mine ca niste lectii, ca niste stalpi de care ma sprijin cind e greu de stat drept, ca niste marturisiri de iubre, ca o lectie de renuntare la tine pentru iubirea pe care o cauti, o astepti sau vrei sa o desavarsesti. E o lume atat de frumoasa in versurile cintecelor lui Victor Socaciu incit mi-am luat lumea aia si mi-am pus -o la butoniera, cum ar zice un personaj. Eu o am pentru mine cind cenusiul e prea cenusiu si pina iese un strop de soare.
Ma bucur pentru tot ce e… ca am ascultat la nesfirsit baladele lui Hrusca… ma bucur ca am oprit masina in cimp, in miez de noapte, sa caut CD-ul lui Emeric Imre, ca sa-l asculti si tu… ca te-am luat pe sus sa mergem sa-l ascultam in club. Ma bucur ca redescoperim muzica adevarata, ca Tatiana ne-a adus impreuna intr-un fel pe care-l stii doar tu, ca te bucuri sa fii alaturi de oameni frumosi, asa cum si eu sint alaturi de oamenii frumosi din viata ta.
Si mi-e dor si mie de mare… acolo, un dig asteapta sa merg pe el pina la capat… Chiar daca marea imi aduce aminte ca in fata ei sint nimic…
daaa..ce frica mi-era ..si tu , nebuna , noaptea , noi singure in cimp …asa au fost toate ,frumoase si neprevazute mai mult impuse de tine , se pare ca uneori ma port ca cei carora trebuie sa le faci bine cu de-a sila !si uite ce m-am imbogatit …iti mUltumesc Cristina …ca treci peste piticii mei , cum zice Virginia ….si ca faci ce faci asa in tacere …sa mi te tina Dumnezeu si sa ti le trimita dupa inima ta!
Doamnelor, piticii trebuiesc respectati! Ei ne arata fata frumoasa a vietii sub toate aspectele ei. 🙂
Eu mai am de lucru cu piticii care fac dezordine in casa si cu aia care imi desperecheaza sosetele, ca restul sunt simpatici tare si fara ei nu as putea trai. Revenind insa la muzica, indiferent de natura ei, este fermecata: ea are puterea sa aduca laolalta oameni, suflete, idei, vise. Am facut la un moment dat un experiment, caci da, iubesc sa experimentez. Am rugat sa se puna boxe mici in toate birourile si am rugat colegii sa nu mai asculte muzica in casti, fiecare il negea lui. Am facut play lsit-uri cu muzica de toate genurile, combinata fain. In primele zile nu s-a simtit decat anxietate. Ieseau demonii fiecaruia la iveala. Am fost rugata sa ma opresc, dar nu am facut-o. Dupa o luna lucrurile incepusera sa se schimbe – oamenii vorbeau mai mult unii cu altii, se descopereau, realizau ca nu sunt in competitie unii cu altii si, mai mult decat atat, au inceput sa lucreze ca o echipa. Asa au aparut si primele propuneri, timide la inceput, sa facem chefuri in agentie. Nu la modul neaparat de chef de toata noaptea. Asa a aparut ideea ca in fiecare saptamana, joia, dupa program, sa bem cate o bere impreuna, la job. Unii chiar si dansau, indiferent de muzica. Apoi am ales ca in fiecare ultima joi din luna sa-i serbam pe cei a caror zi de nastere fusese in luna respectiva. Incetul cu incetul lucrurile capatau alte dimensiuni. Atmosfera se detensionase. Se auzeau rasete, in sfarsit, oamenii veneau cu drag la job si entuziasmul isi spunea cuvantul si in proiecte. Cat a durat asta? Cam jumatate de an. Pana cand, managerii, romani (cum altfel?!) au decis ca nu e bine. Atmosfera a redevenit de inmormantare, oamenii s-au inchis in ei din nou, tensiunea crestea. Dupa alte doua luni, jumatate dintre noi ne-am dat demisia si am plecat de acolo in speranta ca vom descoperi un loc uman. Mai ales ca noi nu facem butoniere la Apaca. In aminirile noastre, ale tuturor, au ramas acele zile frumoase si pline de seva, datorita muzicii. Pacat ca nu intelege nimeni lucrurile astea!…
ai dreptate …ca de obicei …pacat!
Mi-am amintit acum, recitind… uite ce frumos scrie domnul Paler despre un fel de curaj, a propos de diguri:
” Marea loveste digul pe care in seara aceea n-am avut curajul sa mergem pina la capat. Piatra uda luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenti ne puteam prabusi in apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenti. Ca intotdeauna. Atit de atenti incit intr-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig. Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el, apoi ne vom aduce aminte mai rar si il vom uita in cele din urma; vom uita ca-ntr-o seara eram poate hotariti sa mergem la capat.
Acum, chiar daca as merge pe dig, nu mai pot s-o fac decit singur. Pot aluneca sau pot inainta curajos. E totuna. Si-as vrea sa uit in ce zi ma aflu, in ce an si unde, sa ascult marea lovindu-se intruna de dig, sa ma intreb cine sint, ce virsta am si ce caut aici.
Si de ce m-am oprit in fata acestui dig, ca si cum l-as cunoaste ? “
da ..scrie frumos domnul Paler ..da eu mai aproape nu ma duc ..ca tare furioasa era ….
Eu tot cred ca o data o sa mergem pina la capat…
negociem…
sa mai ajungem noi la dig …
Mie piesa lui Seicaru – Aruncarea in valuri imi starneste cel mai puternic dor de mare. De fiecare data cand o ascult imi amintesc cum m-am aruncat prima oara imbracata si incaltata in mare, la 18 ani, fredonand piesa asta. A fost prima mea baie in mare si din acel moment m-am indragostit cu adevarat si iremediabil de mare.
inseamna ca Seicaru si-a facut treaba lui de artist..iar noi ne-am gasit aliat de nadejde-marea …!sper sa te duci curind sa-ti vizitezi prietena de-o viata!