Diamante

 

Ati vazut vreodata un diamant mare, ca cele din filme, cit un ou de porumbel? Ati avut vreodata in mana asa ceva? Sa-l tii  in palme, sa te uiti la el in lumina soarelui si sa  nu mai poti articula cuvinte, sa  simti cum ele se preschimba in imagini si culori care se rotesc ca intr-un virtej si buzele nu pot rosti  decit” Doamne, ce frumuste?”E un exercitiu de imaginatie, nu e asa de greu, am vazut toti filme de astea in care oamenii se ucid unii pe altii pentru un carbune transformat in cel mai pretios lucru posibil-un diamant cit un ou de porumbel.

Nu am avut si nici nu o sa avem prilejul sa ne holbam fizic la un diamant asa mare… asa credem. Scriitorul prost din mine isi da seama ca e  o metafora de doi lei, dar jur ca asta am in minte de vreo doua sapatamini; avem, macar odata in viata, posibilitatea sa tinem in mana diamantul. L-am avut, poate,  si nu i-am dat atentie, nu ne-a placut cum stralucea, nu ne place cum stralucim noi linga el, ori poate nu straluceam deloc. L-am avut, l-am admirat si poate am renuntat dupa o vreme ori el si-a luat frumos stralucirea  si-a plecat.

Singurul mare diamant din viata noastra e povestea de iubire a fiecaruia dintre noi. Povestea de iubire care a fost spusa sau nu, pe care am trait-o in vazul lumii sau ascunsa, da, si daca era o poveste vinovata, ea a existat si nu putem sa ne mintim. Si focul a ars la fel, poate mai intens, stiind ca sentimentul de culpa e ca un combustibil; singurul diamant  pe care il stiu e iubirea care s-a  nascut intr-o zi, intr-o clipa sau s-a tesut in ani, intre doi oameni.

Comuniunea de ginduri, starea de sfirseala din crestet pina in calcaie, starea de sublim  cind te imbratiseaza si  parca totul se opreste in loc, cind nimic altceva nu mai conteaza decit el si tu, asa imbratisati ca intr-un legamint pe viata si pe  moarte, zilele in care doarme  si tu te trezesti si te  uiti la el ca si cum ai vrea sa te asiguri ca respira, ca e acolo si e bine,  starea de siguranta ca nimic nu se mai poate intimpla, ca el e prezent si tot ce e rau va ramine dincolo la usa, mutenia lui care nu stie sa spuna vorbe, dar isi pune toata iubirea in privire, linistea cu care trece peste nori si parca aduce soarele, siguranta deplina ce e cineva pe lumea asta pavaza si scut pentru tine.

Stiu sigur ca macar odata am trecut prin asta, chiar daca oamenii se schimba si imbratisarea nu mai e asa, gindurile palesc si pavaza s-a preschimbat in lacat. Momentul l-am trait, starea aia pe care nu ti-o mai da viata in nicio alta imprejurare am trait-o, am avut diamantul in mana. Dar, ca orice diamant pus in bataia vintului, expus si unde nu trebuie si poate nepretuit la adevarata lui valoare, lasat neslefuit si neingrijit, paleste.

Asa cum se topeste stralucirea din privirile noastre cind iubirea moare cite un pic, doborita de neincredere, de slabiciuni, de taceri, de lasitate, de tradari.  Dumnezeu a rinduit sa fim doi, el si ea, ea si el, sa ne putem fii sprijin de fiecare data cind unul oboseste sau aluneca in alta cale, celalat ar trebui sa-i intinda mana si sa-l ridice, sa-i aminteasca de ce sint ei azi impreuna, ce i-a adunat. Asa cred. E usor sa pleci dintr-o poveste cind nu mai straluceste nimic, cind  totul e rutina si nu-ti mai tremura genunchii. E usor sa iesi si sa tragi usa dupa tine, dar nu stiu cit e de bin pentru cel care abandoneaza lupta.

Am urit mereu sfaturile din reviste care ma invatau cum sa-l stirnesc sa vina disperat dupa mine, cum sa-l fac sa ma doreasca; le-am detestat pentru ca nu au nicio legatura cu felul in care mi-am dorit sa se construiasca viata mea si relatiile mele. O relatie intre un barbat si o femeie nu e un camp de lupta, sau nu a fost pentru mine. O relatie intre el si ea e o poveste care trebuie sa ramina o poveste de iubire, cu doi oameni care trebuie sa fie fericiti ca in nebunia unui secol tehnologizat si pus pe repede inainte ei au reusit performanta sa se gaseasca, sa stie cine sint, sa-si faca un cuib. Asa cred. Poate e o prostie, poate dau pe afara de patetica si proasta, orice e posibil, dar  asa le simt. Si daca va fi sa platesc pentru asta, fie. E singurul lucru care te tine linga visele pe care nu le-ai spus nimanui, e ca atunci cind  te tii de promisinile pe care ti le-ai facut.

Oamenii se aduna unul cu altul nu doar pentru niste fierbinti partide de sex, asta e asa de la indemina incit parca nu mai e nicio miza;  oamenii se aduna, cred, pentru dincolo de invelisul cu care mergem pe strada sau ne afisam in lume, e  acel ceva numit de catre noi toti”suflet”  vesnic in cautare a ceea ce simte ca are nevoie, nu ce viseaza doar ochii care, adesea, se lasa inselati.

Azi suferim cel mai tare din pricina felului lipsit de seriozitate in care ne “aranjam” vietile, din cauza unor reguli nescrise impuse de o societate  defecta  si ramasa ancorata in trecut, reguli, conform carora, nu esti maritata sau esti vaduva, prada sigura  scrie pe tine sau dispret. Femei in politica, femei la conducere bla, bla, bla, sint doar chestiuni de fatada. Intotdeauna  o femeie inteligenta si frumoasa si puternica, dar singura va fi mereu  privita altfel decit una cu familie, sot, copii! Iar ei, disperati dupa femei care arata ca-n pozele retusate, isi pun vietile si copii la bataie intr-o continua intrecere cu un prieten din copilarie, eventual un coleg,  si dupa niste ani se trezesc  batrini, ca niste cai obositi,  alaturi o de o femeie careia nu-i pasa decit de banii care-i mentin tineretea si supletea,  de cumparaturile” cuture” iar copilul dyslexic invata sa citeasca cu bona .

Stiu, sint cazurie extreme, dar intre ele, sintem noi, oamenii obisnuiti, carora inca ne mai tremura genunchii cind indraznim sa ne tinem de maini si ne plimbam ore in sir pe strazi,  cind realizam ca undeva  in lumea asta exista un om care poate sa-mi fie iubire si sprijin si pentru care eu sa insemn casa, familie, adapost.

Indiferent de bogatia, orgoliile, vanitatea, betia de putere pe care ti-o dau banii si influenta de la un moment incolo, nemarturisit, toti tinjesc dupa linistea si caldura pe care un om simplu, care se lupta cu viata asta ticalosita, si le-a construit din putin si cu iubire, fara sa stie sa -i dea nume, fara sa stie ca asa arata, pina la urma, fericirea.

Nu am avut un diamant  adevarat niciodata in mana, dar am spart sticle care imitau piatra pretioasa… am vazut un praf care inca mai stralucea stins. Nimic nu mai poate reface piatra, dar eu mi-am invatat lectia.

Nimeni nu poate sa spuna ca e fericit ca e singur; singuratatea prin definitie e speriata si debusolata si trista. Nu toti avem norocul sa ne gasim iubirea adevarata, omul bun linga care sa vrei sa imbatrinesti, omul pe care sa te poti baza cu adevarat, omul care stii ca nu te va lasa de izbeliste la primul semn ca vin nori grei peste noi. Cred ca  de asta ne-a si lasat Dumnezeu asa, doi cite doi, sa putem duce cruci si bucurii deopotriva.

M-a urmarit de ceva  vreme obsesiv faptul ca scapam din vedere singura smecherie care ne poate usura viata; sinceritatea fata de noi, fair-play-ul fata de celalat, datoria ta de a recunoaste intr-o poveste, o iubire de -o viata, o simpla aventura sau o intimplare ce tinde sa devina o iubire imposibila. In toate situatiile in care inimile a doi oameni sint prinse ca intr-un cleste, in care cei doi sint rupti in bucati intre datorie si iubire, intre ce ar trebui sa faca si ce face de fapt, teoretic, singurele solutii sint deciziile radicale. Decizii. Alegeri. Inima trage intr-o parte, mintea striga altceva, datoria vine si ea din urma galopind si peste toate vine suferinta si vinovatia. Cine mai are putere sa ia decizia corecta atunci? De unde stii ca nu inchizi o usa care trebuia lasata asa, intredeschisa?

Unde e diamantul, te intrebi, in toata nebunia asta? Nu stiu. Azi nu stii daca ai  in mana un diamant sau doar ti se pare, daca decizia care te haituieste e cea mai buna, daca vinovatia nu se va agata iar de tine si nu o sa mai scapi de ea, daca maine nu o sa-ti spui” trebuia sa mai am rabdare”ori “ ai stricat tot, tu cu deciziile tale’…poate ma uit la prea multe filme unde oamenii isi cauta  rostul, unde oamenii incep sa se uite in jur dupa cineva care ar putea fi diamantul vietii lor. Deciziile se iau in doi, asa cum relatiile se construiesc de catre amindoi, si indiferent cit de mare e tentatia de a pastra pentru tine, doar pentru tine ce ti se pare ca ai, citeodata diamantul trebuie lasat sa-si gaseasa adevarata destinatie, acolo unde va straluci cu adevarat!

 

10 thoughts on “Diamante”

  1. cam adevarat!
    multumesc lui Dumnezeu deci cam mainile pline de diamante, smaralde, rubine, de foc si Iubire…e tot ce conteaza, ramane, biruie, creste si NE CRESTE ! 🙂
    multumesc pentru ca ai scris asa frumos…….

    Reply
  2. intotdeauna ! nimic nu e intamplator 🙂 !
    acum am vazut ca de nerabdare sa scriu, am mai mancat si o litera – “ca am” in loc de “cam”…facem erata si la comentarii ce sa-i facem, dar fug prea repede degetele pe taste tina pasul cu inima 🙂

    Reply
  3. Tocmai am terminat de citit cartea… de fapt, de rasfoit pentru ca eu, fiind fan absolut al tau, citesc tot ce scrii, asa ca foarte putine texte au fost noi pentru mine…
    asa ca vreau sa scrii cat mai repede o carte noua, cu texte noi despre viata ta, pe care sa nu le stiu 🙂
    asta ca sa suplinesti absenta ta pentru oamenii care te admira 🙂

    Reply
      • pai atunci spor la treaba!
        altfel, nu vad cum poti multumi publicul care te admira si te doreste.
        personal as vrea sa te vad mai des sau macar sa te citesc mai des…
        sufar ca nu ai emisiune sau proiecte care sa te aduca in atentia mea periodic, nu sporadic :).
        sunt fan absolut, ti-am zis, nu?

        Reply
        • multumesc mult …as scrie zilnic daca as putea ca am tot felul de idei si de situatiiinminte dar nu prea am timp sa fac asa cum as vrea.Ma straduiesc, promit!te imbratisez!

          Reply

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.