Cine nu are prieteni…

 

Am scris si o sa mai scriu despre prieteni, despre cum vad eu partea asta a  existentei noastre, partea asta de viata care a facut sa curga riuri de cerneala si riuri de lacrimi. Prietenia reala, cea care va ramine si dupa moartea unuia dintre noi e rarisima  iar frumusetea si felul in care ea creste, va fi mereu dependent de calitatea oamenilor cu care te aduni, de nevoie, din intimplare sau ca ti-i trimite Dumnezeu.

Am in cartea mea  un  capitol despre oameni  frumosi  si buni care-mi sint si prieteni ori cu care mi s-a incrucisat viata. Nu sint singurii, mai am, slava domnului, prieteni care nu pot face pentru mine cit si-ar dori, care ma vad buna, frumoasa, luminoasa… Asa imi spun cind ma vad coplesita, ba de una, ba de alta, in zilele in care,  un om si eu, traitor pe aici,  ma intreb de ce m-ar iubi pe mine cineva? Ce am eu in plus sa merit iubirea cuiva?  Ce am gresit.? Ce nu am facut la timp… Lucrurile frumoase pe care mi le spun nu le cred intotdeauna, ii banuiesc  de subiectivism, le si spun  ca nu cred si ma duc la oglinda din casa si ma uit sa vad, sa inteleg despre ce vorbesc!  In oglinda aceea vad doar  o fata de femeie cu niste cearcane normale de om care se culca tirziu si doarme  pina tirziu, o privire, uneori pierduta, nici ea nu stie pe unde e, si o claie de par urcata in crestet care se cere pus in ordine! Stiu, niciodata nu ne vedem asa cum sintem, din interior ne privim si ne vedem altfel, uneori foarte aspru si critic, alteori cu intelegere, citeodata cu o usoara aroganta si adesea parca  nu ne recunoastem; mi se intimpla des sa nu reusesc sa pun in acord felul in care arat cu ceea ce simt, cu cea ce pot sa fac sau as dori de la viata asta. Nu e ceva nou si asta e, probabil, o parte luptei cu noi, cu ceea ce sintem, cu ce am vrea sa fim.

Am prieteni care stiu cu adevarat ce inseamna loialitatea si dragostea fata de prieten; prietenia, mai ales intre femei, nu inseamna musai confidente si povestiri picante despre aventurile de dincolo de casa, inseamna si  rabdare, devotament, generozitate. Prietenia nu inseamna sa fii tu, numai tu pe primul plan si generozitatea mai rara asa, cind ne plictisim de ascultat povestile si escapadele tale, de atunci ori mai recente, unele ingrosate frumos din condei. Prietenia inseamna sa mai si taci, sa te mai opresti din vaitat sau povestit si sa-l  lasi si pe  celalalt sa strecoare doua vorbe.  Prietenia este atunci cind nu rastalmacesti cuvintele sau atitudinile nefericite si intelegi dincolo de aparente, cind nu vezi in orice realizare a prietenei tale o ofensa adusa tie direct, de parca toate victoriile de pe lumea asta trebuie sa-ti apartina si tot ce ar putea fi o reusita a altcuiva ar trebui trecuta in umbra, ca si cum nimic si nimeni nu ar mai conta.

Prietenia adevarata, reala si sincera, care nu se clatina la niciun taifun, este aceea in care stii ca orice ar fi, prietenul acela va fi linga tine, ca orice ar fi nu te va lasa, ca niciun contract gras, cu multe zerouri nu va rupe legatura dintre voi. Prietenia este atunci… as putea da exemple la infinit, toate inspirate de oamenii care au simtit ca si mine sau altii, cu care nu m-am putut intersecta decit oficial si rece; prietenia este ceva ce  tine de anduranta, de rabdare, de toleranta, de intelegere si de dragoste. Prietenul nu te judeca, nu te lasa, nu te vinde, nu te dispretuieste, nu te foloseste. Indiferent ce ai face. Prietenia e ca un cuib cald si bun  in care poposesti din cind in cind sa-ti tragi sufletul si sa pleci  mai departe in batalia de zi cu zi. Smecheria este ca locul cald si bun sa fie cuib si pentru celalalt, nu doar pentru tine. Totul e unu la unu, mana in mama, nu altfel.

Am prieteni care stiu valoarea unui cuvint, valoarea unui contract, importanta unei promisiuni, valoarea si fata  adevarata a banilor, care stiu ce inseamna cu adevarat prieten.

Am prieteni care sufera mai mult decit mine ca nu joc, ca nu ma vad in spectacole, in filme, ca nu ma zbat, imi “reproseaza” ca ma tin batoasa, ba una dintre ele  mi-a zis sa ma duc si la acces direct ca l -as innobila … nu sint sigura ca as putea sa fac sa miroasa  a zambile si primavara acolo, dar asa de necajita era  ea pentru mine, ca mie mi-a trecut si ultima frintura de tristete ca lucrurile merg asa, din doi in apoi, ca incet incet abdic de la ce  credeam eu ca ma tine in picioare si-mi tine viata in raza de forta…

Printre ei  e si ea, buna care tace si ma asculta, si in timpul asta coace planuri care sa-mi faca mie bucurii. A aparut in viata mea  dupa ce mi-a murit Fifi ; simtea, din ce scriam ca nu sint bine deloc  si mi-a tot scris; aveam sa aflu mult mai tirziu ca era cu sufletul mai frint decit al meu, pierduse un om, parte din fiinta ei, la care s-a uitat cum se stinge si nu a putut face nimic. In afara de nopti lungi nedormite, de gonit dupa medicamente, de alergat sute de kilometri pe unde aveau treburi de facut, singurele  care tineau viata cit de cit viata in trupul stins de suferinta, de facut tot felul de aranjamente care sa-i aline durerile, de strins din dinti cind durerile erau cumplite si ea nu era nici macar o pana dintr-un inger care poate sa ia macar un pic din suferinta.

In anul ala  m-am gindit eu sa-i cer lui Mos Craciun, daca tot vrea sa vina la mine ca la toti copii ‘necajiti” care inca mai cer daruri de la el, un costum popular, ca asta imi doresc. Mosul s-o fi prins, fie ca e criza fie ca nu m-am m-am mai dus la sala si nu merit … cert e ca nu a venit. Ok, nu-i nimic nu m-am suparat, au mai fost ani in care a venit si mi-a lasat 3 portocale, si alea acre, si a plecat.  Si intr-o zi m-a suna ea si m-a intreaba daca mi-a adus mosul costum. I-am raspuns ca probabil nu merit …deci nu! Mi-a spus ca nu are costum, dar are o marama, poate sa vina sa mi-o aduca? Am ramas usor surprinsa… pai sa faci vreo 300 de km sa-mi aduci mie, o oarecare din online, marama ?! Pentru mine nu prea a facut lumea asa lucruri spectaculoase, sa ma dea pe spate. Si cind au fost asa, de pareau chiar spectaculoase, am aflat dupa un timp ca nu era decit de ochii lumii, ca dadea bine.

Asa a inceput … in clipa asta e prietena mea cea mai buna, ea stie tot despre mine, ea simte ce si cum. Recunosc, eu nu am fost asa dornica sa ma imprietenesc cu ea, in mod deosebit! Aveam  familia mea, sint si intr-un fel asa salbatico lovita, oamenii pe care i-am iubit mi-au tras niste palme fix peste ochi si ma cam lecuisem de prietenii, mai ales cu femei. Sint prietenoasa ca asa mi-e firea, dar nu caut prietenia nimanui, in mod deosebit. Stau ca melcul in cochilia mea si nu ies decit daca cineva vrea mortis sa ma ia de mana. Ea e deosebita, e constiincioasa, onesta, nu minte sa o pici cu ceara si are asa un val de dragoste in ea pe care il imparte cu darnicie, dar acolo unde stie ca e nevoie si unde e primita tot cu drag! E firava si foarte puternica in acelasi timp, intre noi doua, recunosc, eu sint cea care  se vaita si-mi amintesc,  sper la timp, sa mai tac si sa o intreb  si eu ce si cum ii e. Ca ea nu nu ar deschide gura, nu se plinge, nu cere… face eforturi sa fie acolo unde stie ca e nevoie de ea, fara sa ceara nimic in schimb. Tace si observa si simte dincolo de multe vorbe. Are un simt de a pricepe oamenii uluitor si o tacere si o generozitate care ma obliga parca sa ma intorc si sa  ma uit la ea, mereu. Are un fel de a fii generoasa cum nu am intilnit, isi imparte cu mine tot ce are, desi are putin, si eu stiu ca renunta la ea pentru mine. Ea e mereu, zilnic, lectie-de rabdare, de blindete, de constiinciozitate, lupta cu sine si cu viata, lectie de iubire.

Fata asta exista, nu o inventez-inca nu scriu beletristica; ea exista.  E inalta si subtire, cu ochii verzi, are un par blond nisip de la mama ei, fire sportiva nu a reusit sa faca sport de performanta, e impatimita a gimnasticii si tenisului, ar sta zile intreg sa se uite la performatele sportivilor romani fata de care are  slabiciune. Ride de moare cind aud in vreo competitie  “tukahara”si eu ma dau expert surprins de executia perfecta,  dar stie ca m-am deprins cu uitatul la gimnastica de la ea!

Nu vreau sa intru in multe detalii; ea e prietenul despre care va spun asa, printre rinduri. Prietenul care renunta la el pentru tine, prietenul care iti da tie ultimii lui bani (e usor sa spui ca cineva iti e prieten dar sa nu–ti pese ca el e fara job, sa nu te gindesti macar odata cum se descurca, el prietenul, daca are bani de mincare pentru copii, daca mai are pur si simplu din ce trai in timp ce tu-ti etalezi, nefericita,te miri ce achizitie cu multe zerouri in coada!); prietenul e ala care imparte cu tine tot, care stie si simte in cele trei rinduri scrise intr-un mesaj ca nu ti-e bine, prietenul e cel care uita de el in incercarea lui de a te ajuta sa te ridici, prietenul e cel care trage de tine cind tu parca  nu mai vrei nimic …

Prieteniile adevarate sint rare si ca sa le testez i-as lasa pe toti fara bani. Fara o para chioara. Asa se poate lesne vedea cum cei despre care credeai ca vin dupa tine pina la capatul lumii, daca tie ti-e greu, trec in barca cea mai apropiata, doar pentru ca acolo sint arginti si zornaie vesel.

Am inceput, datorita ei, sa plec mai des de acasa. Doamne, ce-a mai tras de mine si cit i-am multumit in gand ca nu s-a lasat! Ca nu m-a lasat sa stau in cumintenia mea, in casa mea, unde ma simt la adapost si unde mi-am facut cuib! Trage de mine si ma duce in locuri unde nu am fost, imi place sa plecam la drum, sa ascultam muzica si sa ridem ca nebunele, mai ales cind plecam catre o destinatie si ne trezim in alta parte…

Si mai are ceva –e optimista, dar nu are optimisul ala tembel, care rinjeste larg din toate cursurile de dezvoltare personala tinute adesea de oameni care nu s-au stiut dezvolta nici pe ei. E convinsa ca  soarele rasare  si pe strada noastra, ca razele lui chiar impartite cu parcimonie sint un dar pentru ca altora nu li s-a dat nici atit; cel mai tare ma induioseaza la ea ca atunci cind mie mi se pare ceva incredibil de greu, ea  gaseste resurse sa discute si sa  desfaca toata povestea, pina ii gasim niste fire de care sa tragem, cit sa pot  lua decizia corecta!

Vorbim mult si nu sint mereu de acord cu ea, dar asta naste discutii luuungi pina in noapte…si asta ma face sa ma simt ca intr-un exercitiu cu mine si cu mintea mea care refuza sa se alinieze la ce si la cum a ales sa traiasca azi, lumea.

Ea  si altii, cu care gasesc punti de plimbare si de imbratisare, sint motivele pentru care scriu citeodata articole lungi, cu vorbe rupte din inima, vorbe pe care nu le pot rosti asa, oricum, oricind. Unui om caruia ii datorezi macar un moment de liniste ii spui multumesc, dar dincolo de el e mult mai mult, e o stare de bine furata din virtejul in care traim, e ca un popas unde iti aduni gindurile, le pui la loc si pleci, mai puternic, mai departe. Si nu odata iti doresti sa-i intorci bunatatea, blindetea darnicia.

Nu cred ca pot trai altfel. Nu sint mereu binecuvintata cu oameni asa buni si curati, nu sint paranormala sa simt cind cineva ma considera doar o craca pe care el se catara din ce in ce mai sus, stiu doar ca atunci cind te ridici si tinindu-te de cineva, e firesc sa spui si sa recunosti cind esti intrebat, cine te-a sprijinit. Altminteri, in ziua in care vine caderea, ca vine! nu va mai fi nimeni linga tine macar sa te prinda de mana!

E greu sa scrii  despre un om care e in viata ta; e greu ca stii ca ea o sa citeasca si … dar am ales sa scriu si sa spun  ca fara oamenii din jurul nostru, care sa ne sprijina si carora  le sintem sprijin, nu vom putea fi pe deplin ce vrem sa fim. Oameni intregi, prieteni adevarat

Cristinei, cu drag!

 

 

 

 

.