Norul

Dupa ce am vazut filmul Everest zile intregi am carat dupa mine imagini, replici, chipuri si pareri de rau adinci de parca oamenii aia erau ai mei, de parca erau prietenii mei. Am sperat, ca in filmele de duzina, ca cineva, cumva, intervine intr-un final. A trecut ceva vreme de atunci si am in minte toate imaginile, discutiile dintre ei, practic filmul e in mintea mea. Si vad fetele actorilor in fata ochilor… e delicata treaba cind o poveste ca asta te taraste atit de rau in ea. Cind stii ca e fictiune, e mai simplu, e creatia unei minti agerere si bine platite, dar cind stii ca tot ce vezi e real, ca in 1996 asa s-au intimplat lucrurile acolo sus, pe Everest e tare complicat.

De fapt, eu am o problema cu mine. Nu reusesc sa ma mai detasez de durerea celorlati in asa fel incit sa nu-mi pese. Sa nu o mai car cu mine. E un texan bogat in film( platise 65 000 E sa poata participa la expeditie) care raspunde la o intrebare a unui ziarist, cel care a scris si cartea dupa care s-a facut filmul, intrebarea era adresata tuturor celor care erau acolo, de ce tin mortis sa urce pe munte, pe Everest; el ii raspunde, citez din memorie ” cind sint acasa tot timpul ma simt de parca am un nor deasupra capului. Cind sint pe munte norul dispare, sint ok!”

Cind lucrez, cind filmez, cind stau in fata camerei( ca pe scena nu am mai stat demult, cu toate stradaniile mele nu mi-am mai gasit loc niciunde, dar asta e alta discutie) ma simt ca texanul fara norul de deasupra. Ma simt de parca ma pregatesc sa atac varful Everest. Ma uit ca toata lumea la seriale si aseara am nimerit la Cititorii de oase– e la final, intr-un episod, o scena in care cei cinci din echipa stau si vorbesc despre lucruri legate de meseria lor, de detalii, de lucruri care ii ajuta sa descopere amanunte care sint, practic cheia dezlegarii misterului. Sigur, de la un moment incolo, fata de ce traim noi, sint niste scenarii si atit, dar aseara mi-am dat seama cit de multi imi lipseste asta- sa stau de vorba cu oameni destepti, inteligenti, sclipitori, pe care sa-i ascult vorbind. Cit de multi imi lipsesc oamenii din lumea asta care mi-a fost asa draga, aia pe care i-am avut la inceputuri in viata mea, fara de care nu stiu cit as fi putut sa fac din cite am facut.

Imi lipseste faptul ca fiind in afara sistemului, cind esti freelancer, adica fara un angajament serios, semnat pe termen lung, esti cam pe dinafara, nu prea poti sa ajuti pe nimeni ca nu ai mijoace la indemina, nu mai ai “firele”! Nici nu ii faci sa rida, macar stau in fata televizorului, rid si uita, nu poti sa deschizi usi pe care ei nu stiu sau nu le pot deschide, nici nu poti sa le duci durerile si poverile si nici tu nu mai poti parca sa te bucuri de fericirea ta aia mica, masurata, construita, zi de zi, din maruntisuri pe care altii nu dau doi lei. Nu mai poti sa faci multe cind pe linga tine e doar suferinta si pe tine te doare mai mult decit e admisibil.  Imi lipsesc emisiunile in care rideam pina la lesin, imi lipsesc oamenii cu care rideam pina la epuizare, imi lipsesc zilele in care rasul tinea loc de somn, mincare, apa. Norul  e aici.

Eu nu am uitat si nu am cum sa uit, desi nu am avut pe nimeni din familia mea, sa zicem, in Colectiv, pentru mine nimic nu o sa mai fie la el. Ca toata suferinta aia, din zilele alea parca s-a sapat in mine. Sigur ca viata merge mai departe asa cum e, pentru noi mai bine, pentru familiile lor nici nu stiu cum, dar mi-am dat seama inca odata ca nu stiu sa ma apar de durere si nici sa o tin la distanta. Mi-am dat seama inca odata ca sint intr-un timp in care nu stiu sa-mi dozez puterea si taria mereu-citeodata pot, dar nu-mi iese intotdeauna, pentru ca nu pot sa suport durerea care copleseste. Nu pot sa vad durere si sa nu fac nimic sa incerc o alin, macar atit.

Anul asta a fost tembel de-a dreptul; rau, sarac, nedrept, dureros catre final, i-as da un sut in cur sa se duca in cap mai repede. Ca vreau din toata durerea asta sa iau ce pot, sa o mituiesc cumva, cu ceva, sa o framint in maini si sa o calc in picioare pina capata macar o aura de speranta. Ca nu stiu cum sa fac altfel. In fiecare zi e o lupta continua cu mine, cu tot ce ma doare, cu tot ce nu pot sa fac, cu tot cu nu reusesc sa indrept, cu tot ce sufera si eu nu am nici o putere, macar linga mine sa pun pansamente.

Uneori mi-as scoate inima prêt de citeva secunde si i-as pune macar citiva stropi de gheata sa nu ma mai doara toate, atita. Sa nu mi mai pese atita. Sa nu mai fie mandra si iubitoare pina la capat. Ca e proasta degeaba. Lumea e celor care te privesc in ochi si iti dau foc la scaun, a celor care iti spun ca le pasa, dar asta tine cit tine gheata intr-un pahar, lumea e lor si a minciunii. Si a nepasarii si tradarii si uitarii. Si a celor care se cred deasupra tuturor. Peste toate vine insa viata cu nori- eu imi stiu norul si stiu sa jonglez cu el, cind nu-l pot trimite la plimbare negociez, macar sa nu mai fie asa negru.

Am in continuare o problema cu mine” schimbarea incepe cu tine”. Da, ma duc sa mi pun niste pungi cu gheata la congelator sa mi le pun pe inima deseara; daca maine ne vedem din intimplare  si ma uit urit inseamna ca am gresit doza. Repetam ca asta stiu sa fac, sa ma ridic si sa o iau de la capat. Inca o data si inca odata, cit mai sintem aici. Cit inca sintem.