Draga mea draga,
Scriu la scrisoarea asta de citeva zile si parca nu reusesc sa termin ce am de spus. Sau incep si viata, cu maruntisurile ei, ma ia de ciuf si ma trimite sa le rezolv si iar las scrisoarea neterminata. Iti scriu cind reusesc sa le arunc pe celalalte din carca mea, iti scriu cu toata dragostea si intelegerea si neputinta celor 50 de ani ai mei pe care i-am trait aici, cu tine, in linistea sau in suferintele tale, care au fost mereu si ale mele si care par sa nu se mai termine.

De atatea ori ti s-a spus “te iubesc” incit nici nu mai stii ce sa crezi.

De cite ori ti s-a spus “mi-e drag de tine, sint mandru de tine, te iubesc”, incit chiar nu mai stii ce sa intelegi, te intrebi ce inseamna iubirea asta, a lor, marturisita asa, in gura mare, pe toate drumurile, in toate ocaziile, si astepti sa o vezi materializata cumva, cit de cit, ca un gest de bunavointa.

Sint mandru ca m-ai crescut, sint mandru ca tot ce am bun si senin si special am de la tine, ca asa m-ai invatat, ca mi le-ai dat odata cu prima respiratie, odata cu primele cuvinte si zambete, cu primele primaveri sau ierni de copil in care nu aveam griji, ca am avut noroc ca m-am nascut aici, nu aiurea in lume”.

De atatea ori ti s-au spus lucrurile astea, incit, aproape ca si-au pierdut valoarea. Iubirea astfel declarata e pe viata, asa stii si tu, si astepti urmarea-ce face cineva care ii spune cuiva ca o iubeste pe viata?

De atatea ori ti s-au facut declaratii care nu au fost deloc acoperite si de fapte, de atatea ori urechile tale au fost asaltate de marturisiri sforaitoare in spatele carora era doar minciuna si impostura, ti s-au povestit planuri marete in care tu chiar ai crezut si chiar ai asteptat sa se intimple ce ti s-a povestit cu emfaza, incit, azi, cind auzi aceleasi angajamente, promisiuni, poate mai mincinoase si mai lipsite de substanta ca niciodata, te uiti suspicioasa si nu mai crezi nimic, chiar daca ti se susura la ureche “te iubesc” te uiti la el cu neincredere si ridici din umeri a neputinta, cum facem multi, de la o vreme.

100 de ani pare doar o cifra, insa in spatele ei sint Romanii care si-au dorit si au luptat, din toate fortele, pentru aceasta Unire. Nu stiu cum si-au imaginat ei ca vom fi, dar nu cred ca le-a trecut o clipa prin minte ce se va alege de efortul si sperantele lor. In spatele cifrei 100 sint niste oameni de care romanii de azi isi amintesc rar, despre unii chiar nu stim mare lucru, doar numele lor amintit de sarbatori sau, poate, scris in capatul unei strazi; istoria noastra a fost si asa ciuntita si aratata cit au vrut unii sau altii, oamenii astia astia s-au zbatut sa fim azi o tara. Una singura.

Pina si asta suna a discurs sforaitor si lipsit de substanta, dar asa se intimpla cind cuvintele mari si frumoase sint folosite obsesiv, cind trebuie si, mai ales, cind nu trebuie, cuvintele ajung golite de sens, ajung ca niste copaci desfrunziti in plina vara. Nu mai intelegi nimic, nu mai crezi nimic.

Ti-e greu tare sa te mai increzi in vorbele lor mieroase care aduc mai degraba a minciuni infofolite in ceturi care se ridica la prima raza de soare; in cine sa te mai increzi cind, pina acum, le-ai dat credit tuturor? Despre cine sa-ti spun eu, unul dintre copii tai, ca merita incredere? Pe cine sa iau de mana si sa-ti spun”uite, el vorbeste putin, dar face mult? Lui ii pasa de oamenii tai, lui ii pasa de pamintul asta pe care strainii il pretuiesc infinit mai mult deci o facem noi, obisnuiti cu el sa fie al nostru, ca si cum am avea vreun merit in asta, lui ii pasa de padurile tale, cindva mandria ta, azi ramase cu doar culmi goale, cu niste cioturi in locul copacilor batrani unde nici lupii, obisnuiti sa-si urle libertatea, nu o mai pot face!

Setea lor de putere si lacomia le e fara fund si nu stiu pe cine sa-ti dau in brate, sa-l primesti, sa-i tii spatele, sa te aduca macar pe un drum al normalitatii, ca atata vrei, sa fie si la tine, ca la alti, normalitate. Cel mai greu e cu minciuna sub care zace saracia, lipsurile care tarasc dupa ele rautatea, dezbinarea, disperarea, boala, durerea, neputinta, tacerea, tradarea…

Oamenii despre care va vorbi lumea mereu de 1 Decembrie sint cei care au facut Unirea acum 100 de ani, sint cei care s-au luptat din toate puterile, cu toate fortele, ei si si-au dorit Unirea asta, lor chiar le-a pasat. Si se va mai vorbi, probabil, despre cei care au facut tot ce le-a stat in puteri sa se aleaga praful de ce –au cladit ei, Regele Ferdinand, Regina Maria, Bratianu si ceilalti, acum 100 de ani.
Stiu ca ti-e greu, de multi ani traiesti in deriva; esti ca o mama cu multi copii care maninca bataie sistematic, care a tacut la prima palma, a tacut la a doua, apoi a sperat ca, avand copii va intelege si el, ca oricit de rau sau betiv e, tot trebuie sa faca ceva si pentru copiii lui. Tu, cu copiii tai de mana, nu stii incotro sa o iei, cum sa-I poti apara si sprijini si creste cum trebuie.

Unii s-au facut mari, si-au luat hamul si prastia si au plecat unde au vazut cu doi ochi sa-si castige traiul de zi cu zi, sa se bucure de viata pe care o au.

Iti scriu din cand in cand, cu lacrimi in ochi, ca s-ar intoarce acasa, dar tu stai in continuare cu batausul care te bate te fura, te abuzeaza, care nu a facut nimic pentru tine sau copiii tai, doar s-au lipit de tine si de averea ta din care a inceput sa fure fara rusine. Batausul care te snopeste in bataie si-a adus neamurile, si le-a pus vechili pe mosii, le-a dat cheile tuturor magaziilor tale unde iti tii tot ce ai adunat in 100 de ani si te uiti, fara vlaga, cum cara tot si isi pun deoparte. Departe. Copii tai, citi au mai ramas aici, se uita la tine si zi de zi, devin debusolati, dezamagiti , neputinciosi, descurajati si incep sa-si adune ce mai au, cu gand sa plece dupa ceilalti. Sa-si lase linistea, seninul, bucuriile alea mici, pe care le stie si care l-au tinut om, si sa incerce sa o ia de la capat, undeva, in lume, asa acum s-o putea. Stii ca nu ai cum sa le ceri sa ramana, unii sint minti stralucite, dar ai tinut aproape impostorii si mediocrii si acum ii ingroapa cu gratie, cu vorbe mestesugite, pe ei, singurii care chiar ar putea schimba ceva.

Vorbesti cu ei in serile friguroase, cind se mai aduna unii cu altii, tremurind de frig, si discutia se invarte intr-un singur punct; ce sa facem? Tu ce zici, e un fel de eroism cind iti faci curaj sa pleci fara nimic sub picioare, sa incerci sa o iei de la capat, oriunde in lumea larga sau sa ramai aici, sa stringi din dinti, sa incerci sa rezisti, sa supravietuiesti, pur si simplu, desi ii vezi cum se catara pe tine, lasii, prostii, incultii, descurcaretii, exact cum se catara gindacii de bucatarie intr-o casa noua? Cum sa le spui ca te doare de crapi cind vezi ca déjà procentul celor care te lasa si pleaca e imediat dupa Siria, unde e razboi adevarat? Cum, ce sa le spui cind tu stii ca din citi copii ai, sint multi cei care te-au vindut bucata cu bucata, fara rusine, doar pentru setea lor de bani? Ce sa le spui cind sint asa de invrajbiti si usor de dus de nas, ca se bat pentru locuri de demnitari sau pentru o palma de pamint?

Lumea simte ca nu esti bine, dar cine sa intre la tine in curte sa faca ordine? Tu singura trebuie sa-ti aduni copiii si sa gasiti solutii, sa reparam ce se mai poate repara. Tu trebuie sa devii mai aspra cu copii tai care-si nedreptatesc fratii. Tu trebuie sa-I pedepsesti pe aia “destepti’ pentru care nu mai conteaza decit banii si puterea si in felul asta, cei mai mici, ajung saraci, bolnavi, neajutorati, umiliti. Sint tot ai tai. Si nu e vina lor ca s-au nascut in locuri deja saracite, ca nu intinde nimeni mana sa-i ajute, sa-I duca la scoli, sa scoata oameni din ei.

Copii tai vin din cand in cand de acolo, din straini, vin de sarbatori sa te vada, dar se intorc unde le e, de acuma lor casa; pleaca cu ce-si pot lua de la tine, mincarea ta cu gust, gatita cu lacrimile mamei care-si pregateste copilul de plecare, in carnatii si in zacusca aia, cind le va deschide sa le manance prin straini, va stii si va simti gustul sarat al lacrimilor tale si vor plinge de fiecare data, pentru ca, in pachetele de acasa, va ramane mereu gustul amar al saraciei si al dorului de casa. Ca le-ar fi fost bine acasa. Unii nu fac fata de dor, nu se pot adapta si se intorc cu o bruma de bani sa se descurce cum pot. Se intorc si, printre lacrimi, iti spun ca e greu prin straini. Unii sint mai puternici, sint mai tineri, sint unii dintre cei mai buni, auzi despre performantele ei si oftezi adanc, ca au fost ai tai si i-ai pierdut.

Iti scriu de citeva zile si parca nu se mai termina scrisoarea… Sint unul dintre cei care nu au plecat si nici nu cred ca vor pleca vreodata de la tine de acasa. Am stat o saptamana in Palestina si nu a fost zi de la Dumnezeu sa nu ma gandesc la tine, sa nu stau cu ochii lipiti pe geamul masinii care ma ducea prin desertul Palestinei si sa nu ma gandesc la tine, la cit de frumoasa si de bogata esti si cit de nerecunoscatori sintem ca nu reusim sa te pastram asa cum te-am primit.
Toti se intreaba ce va fi peste 100 de ani? Cine poate stii?

Cu niste ani in urma, jucam un spectacol dupa ‘La lilieci”, al lui Marin Sorescu. Un sat de olteni cu toate ale lui, genial puse pe hartie, pictura, film, ziceti-i cum vreti. Printr-un concurs de imprejurari, ar fi trebuit sa ducem spectacolul in Italia, la un festival si s-a pus problema sa-l jucam in limba italiana. Simplu, nu? Ce mi-e romana, ce mi-e italiana! Aiurea. Cind au inceput sa traduca textul si mi-au dat “Blestemele Balii”, ce sa repet, ca nu se putea. Era imposibil. Nu se putea juca nimic. Ori in romana ori deloc. Nu am mai plecat.

Atunci, in clipa aia, nu am inteles, dar a trecut timpul si viata peste mine si am inteles altfel lucrurile.
Ma intreb in fiecare zi, pe mine, daca e bine ce fac, daca as putea sa fac mai mult. Nu stiu sa raspund mereu. Stiu doar ca, asa cum zice un journalist independent pe care il admir mult, ma straduiesc sa-mi respect si sa-mi apar profesia, ca nu-mi incalc promisiunile facute mie, ca desi, uneori mi-e incredibil e greu, raman pe drumul pe care am visat sa merg, sa ma pot privi in ochi, sa nu-mi fie rusine.

As putea sa scriu la scrisoare asta zilnic, in fiecare zi as putea sa vorbesc cu tine, o si fac, uneori, cind ma trezesc prin paduri sau la mare, unde pot sa vorbesc singura, fara sa ma ia lumea de nebuna, dar acus se face 2019 si tu o sa ai 101 ani. Cum ne-o fi scris, ar zice bunica mea.. Sau poate vom mai putea scrie noi ceva ? Cine stie? Speranta moare ultima, nu?

Noi nu stingem lumina, asa sa stii. La anul, de 1 Decembrie o sa vin Alba Iulia sa-ti mai zic lucruri adunate peste an, poate o sa fim mai vesele!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.