“Scrii pentru ca scrii din suflet sau pentru ca vrei sa te dai mare?”

14 mins read

Nu am facut niciodata live pe FB. Minune, nu alta tehnologia asta, dar nu pot. Zici ca-mi cade mana daca apas butonul ala, zici ca e butonul de panica de la banca!

Inca nu pot, ce sa fac! Fiecare fibra a fiintei mele zice, nu! Nu pentru ca nu am control, pentru ca trebuie sa vad si sa revad materialul inainte de a-l da lumii, nu pentru ca nu as fi coerenta sau capabila sa vorbesc oricind despre orice, pot sa fac asta din somn, cu ochii inchisi, (par aroganta la faza asta, dar stiu cit pot!), dar nu vreau pentru ca tin cu dintii de calitate. E o tampenie, o sa ziceti, dar eu tin la asta. Ca nu poti livra orice, oricand, oricum, ca indiferent ce spui trebuie sa fie clar, limpede, ca orice mesaj sa ajunga la inima celor care sint acolo, cu ochii intr-un ecran. Cu alte cuvinte, nu se poate oricum. Sint un dinozaur retrograd, stiu. Asta e linia pe care mi-am trasat-o eu si pe care merg, asa cred ca ar trebui sa ne cautam, in tot ce facem, calea catre perfectibil.

Vorbeam zilele trecute cu cineva care mi-a amintit de vorba aia ca ”nimeni nu e de neinlocuit”! I-am spus ca, dupa mine, e o expresie comunista si nefericita pe care as sterge-o din uz. Asa cum lumea zice in continuare, “a murit Toma Caragiu, a murit Amza Pellea si teatrul a mers inainte”! Da, dar cum? Ca si azi televiziunea romana face cele mai mari audiente cu ei. Si cu altii de calibrul lor. Oamenii vin cu amprenta personalitatii si talentului lor, pleaca din lumea asta si ei nu vor putea fi inlocuiti de altcineva. Niciodata. Vor veni altii, cu talentul lor, cu curatenia si pasiunea, dar nimeni nu vine in locul cuiva, cine ne-a facut si ne-a trimis aici nu a inchiriat locuri numerotate pentru fiecare.

Nu putem inlocui cafeaua cu nechezol. Au facut-o comunistii, am supravietuit fizic, dar moral sintem la stadiul de nechezol. Fire analitica, nu as mai fi fost asa nebuna si cerebrala, am vrut mereu sa inteleg, in orice rahat pe care l-am trecut, traversat, suportat, de ce? De ce am ajuns aici? Cum s-a intimplat? Si, mai ales, unde am gresit eu! Ca trebuie sa fi facut eu ceva gresit! Intrebarile asta imi bazaie in cap ca un roi de albine in cautare de casa, ele bazaie, habar nu am daca pot si stiu sa raspund, dar le las sa bantuie in capul meu, poate si-or gasi raspuns vreodata.

Ce legatura are tot ce bazaii eu aici cu live pe FB? Pai are. E simplu si mult mai eficient sa deschizi gura, apesi un buton si zici lucruri. Si povestea s-a dus in “eter” dupa care te gindesti si iti dai seama ca puteai sa fii mai bun, mai concis, iti vin idei, dar a zburat povestea, nu mai poti sa revii la ea. De asta mi-e dor de teatru. Ca acolo sapi, sapi, cauti, in tine adanc pina gasesti ce nici tu nu gindeai ca poti avea.

Nu fac live pe FB, inca,  pentru ca am avut ghinionul/sansa sa lucrez mult in televiziune si mai am un nenorocit de simt al ridicolului teribil. Care uneori nu ma lasa sa traiesc,dar, multumesc, Doamne, pentru zilele in care “mi se rupe” de cum arat, de fata mea cazuta, de ochii care se umplu de lacrimi ca trece o ambulanta pe linga mine sau de necaz ca soferii nu au minima educatie incit sa faca loc ambulantei cu sirena aia urlind a disperare si cind imi vine sa le strig peste vuietul strazi” daca era copilul tau in ambulanta aia, nefericitule?”

Sint putine momentele alea, firea mea pacatoasa vrea sa intelega, mereu a vrut sa inteleaga , probabil sint atat de defecta incit nu se mai poate repara mare lucru dar, azi, mai mult ca niciodata, cred ca e nevoie de cuvintul scris. Si de cuvintul scris care indulceste apropierea, usor brutala, cum face imaginea, cuvintul scris care impune totusi un pic de pregatire in intilnirea unui om cu alt om. Cind intri in casa unui om, instinctiv, te stergi pe picioare, nu poti sa intri in casa lui cu praful de pe strada. Cumva, in mintea mea, cuvintul functioneaza ca un covoras la intrarea in vietile noastre.

Cuvintul are nevoie sa fie, in toata maretia lui, calm si datator de stare de bine, de neliniste, de speranta, de bucurie, de melancolie, de toate cite ne sint harazite sa le primim.

Cuvintul scris iti da ragaz, cuvintul scris te ia de mana si te ajuta sa cauti in tine, adasta acolo un timp, parca isi cauta locul unde se va aseza pentru cind o sa ai nevoie de el sau de ce ti-a adus, de povestea cu care a venit. Cuvintul, coborit dintr-o poveste de viata sau dintr-un SF, e usor de luat intr-un bagaj unde modernitatea nu-si mai gaseste loc.

Mie imi place orasul cu galagia si lumea lui galagioasa si totusi, uneori, am nevoie de un timp in care sa nu aud decit vuietul padurii, frunzele trosnind sub picioarele mele, niste pasari ciripind in limba lor, uneori as fugi si m-as ascunde pe malul marii si as sta acolo ani, daca s ar putea. Cu cartile. Am exersat asta intr un an, mi-am luat cartea “Candidatii la fericire” a doamnei Ileana Vulpescu e si am tinut-o cu mine pe plaja unde marea venea, adesea, pina la picioarele mele si parca intra in cartea mea si in povestile celor care, in viata si in carte, nu isi vor fi gasit niciunul, fericirea. Fericita experienta, mai ales ca venea dupa o decizie in care eu, cu barda rationalitatii, imi taiasesm de la radacina ceea ce parea un drum catre fericire; experienta asta m-a tinut deasupra povestii personale si, uite asa, cuvintele au desenat, peste povestea mea, alte povesti in care marea sarata si blinda stergea lacrimi.

“Scrii pentru ca scrii din suflet sau pentru ca vrei sa te dai mare?” l-a intrebat cineva pe Jerome David „J.D.” Salinger inainte de a scrie celebrul “De veghe in lanul de secara”. Nu-mi iese din minte intrebarea lui -de ce scriem? De ce scriu?

Pentru ca ne arde. Pentru ca si scriitorul e asemeni unui artist care se urca pe o scena si cinta, danseaza, construieste personaje; pentru ca inca nu stim cita forta zace in noi, pentru ca cineva dinlauntrul nostru striga din toate puterile in incercarea de a ne creste, de a ne vindeca, de a ne duce catre desavarsire. Acel cineva din interior stie ca viata ta, de zi cu zi, brat la brat cu firea ta timida, timorata uneori, care traieste des sentimenul ca esti al nimanui, ca nu-i pasa nimanui cu adevarat de tine, ca nu te iubeste nimeni asa cum ai tu nevoie, ca iubirea asta vine din cand din cind, pina uita sau oboseste, ca iubirea tine cit esti pe un val unde esti vizibil dupa care te uita toti, acel “ceva” se face auzit si cind reusesti sa te pui in armonie cu el… Putini sint cei care reusesc asta.

Am recunoscut mereu ca eu sint un om timid. Am fost si sint un om timid pe care meseria asta l-a salvat. Ca si-a auzit vocea si a ascultat-o. Cit a reusit nu stiu, dar noi doua, eu si vocea aia dinlauntrul meu, avem asa, un fel de pact. Ea striga mereu cind esti gata sa abdici, cind nu mai poti, cind ai vrea sa renunti, eu cu vocea aia, deocamdata, sintem prietene. Ma mai ingaduie uneori desi ea striga mereu la mine si, de o vreme, strig si eu la ea, sa ma mai lase, ca s prea multe cele care ma dor si nu vreau sa le scot de acolo sa le dau lumii. Lumea e intr-o tristete fara margini, lumea e intr-un timp al necunoasterii, al nerecunostintei, al imposturii, al inculturii, al grobianismului, al lacomiei, al urii, al neingaduintei, ce sa-i mai povestesc eu de visele mele?
Si atunci tot ea se imblinzeste, coboara pina la mine, la copilul timorat care se ascunde in in fiecare dintre noi, si devine mai blinda si mai ingaduitoare, stie ca nu pot sa lucrez sub bici, ea tot mai incearca, dar mereu bate in retragere, stie ca obtine mult mai mult cu o imbratisare ca intre doi oameni care stiu ca trebuie sa stea o vreme despartiti desi nu asta isi doresc.

Nu stiu cind inceteaza vocea ta interioara sa strige la tine, stiu doar ca mie mi-e tare greu sa-i raspund si nu odata am ales sa scriu. Da, mi-am scris mie scrisori, sau am incercat, dar m-a luat un plans cu sughituri, ca de copil parasit si m-am oprit. Mi-am scris din nou, cind s-a mai inseninat si copilul era mai vesel… Joaca cu mine, joaca asta continua in care iti spui lucruri si te vindeci, pentru asta e nevoie de cuvinte. Cuvinte folosite plecand din inima sperand ca ajung la inima. Nu merge altfel. Costul e diferit cind scrii “Te Iubesc si cand spui “Te iubesc.” Pe mine ma dor si ma costa la fel, intre ele nu mai fac mari diferente, ce e vital e ca daca i-ai scris “te iubesc” sau “iarta-ma” cuvintele vin impreuna cu hartia pe care o simti intre degetele tremurande, cu mirosul din camera, cu zgomotul masinii, toate raman martori. Cind doar ai spus… au zburat in vant, parca se uita mai usor, mintea retine sensul, golit de detaliile care o fac sa inalte sau sa darame.

Nu odata m-am gindit sa adun oameni care vor, sa ne scriem povestile, durerile, bucuriile, asa, pe hartii nesemnate si sa le citim impreuna, in grup. Uite, asta o las sa creasca ca un copac in mintea mea. Oamenii nu trebuie sa ramana singuri, singuratatea e greu de dus si cind esti necajit si cind esti bucuros din cale afara. Supararea, starea proasta o duci cumva, dar stiti cit de greu e sa nu ai cu cine imparti bucuria? Am auzit asta zilele trecute din gura unui barbat, m-a durut tare. Sa imparti bucuria…  Ma tot ganesc la asta, ma tot gandesc…

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Previous Story

Scrisoare neterminata

Previous Story

La multi ani, mama!

Latest from Din viata de zi cu zi

Arunca buletinul

Arunca buletinul. Arunca-l in fundul gentii. Arunca-l intr-un sertar. Arunca-l cu restul

Ai un foc?

Ai mei,  toti, stiu ca sint patimasa, ma rog, cei care ma