Calitate versus cantitate,
calitate versus cantitate,
calitate versus cantitate…
Luati o foaie de hartie, dam lucrare de control, scrieti textul de mai sus de 100 de ori. Pe urma, daca aveti chef , scrieti si cind ati facut asta, cind ati renuntat la cantitate si ati ales calitatea, indiferent din zona e amintirea. Textul asta l-am pus sa ruleze de niste ani in capul meu si functioneaza. De la micile cumparaturi, la relatiile umane. Calitate…

Incerc din rasputeri, cu riscul de a deveni neplacuta, sa scriu ce simt, cum simt, cum cred eu ca ar trebui sa ne miscam prin viata asta care, ce sa vezi, trece mai ceva ca o masina de curse cu motorul turat la maxim. “Sintem prea saraci ca sa cumparam lucruri ieftine” era o vorba pe care o auzeam des in casa. Banii trebuie investiti in asa fel incat sa nu ramana niste hartii care sa ne cumpere spoiala si senzatia ca sintem bine. Ca nu sintem. Hai, sa scoatem bisturiul si sa curatam ranile.

Ne straduim foarte mult sa aratam lumii, sa pozam, de cele mai multe ori, in ce nu sintem, sa facem demonstratii in fata lumii cind, de fapt, miza e viata noastra, aia din interior, de care nu stie nimeni. Cred ca ar trebui sa ne asumam adevarata noastra fire cu care ne luptam, zi de zi, crancena lupta, mai ales ca nici tie nu-ti place sa fii neplacut, morocanos, singuratic, aricios, posesiv, trist, pesimist…

Cind te lasi coplesit de una sau alta, cind uiti sa te bucuri, citeodata, la dracu! nici nu mai gasesti motive, “ce sa ma mai bucure?” si asta iti umbla prin cap unde depresia si singuratatea stau la barfa ca doua babe senile ratacite prin lume, “nu am nene niciun motiv de bucurie, lasa-ma in pace”; cind te lasi coplesit de senilele astea doua, cind faci totul ca trebuie, cind nu mai zambesti, cind nu mai gasesti prilej de ras, cind nu te mai scoli din fotoliu ca-ti vine sa dansezi singur prin casa, dupa un timp in care te lasi coplesit de toate astea, ei bine, intr -o zi o sa descoperi ca ti-a murit entuziasmul, bucuria, ca ti s-a topit de tot emotia aia care te facea sa razi, sa plangi, sa vrei sa alergi in ploaie, o sa te simti de parca cineva iti plumbuieste zi de zi locul ala din capul pieptului de unde incepe lacrima si iti tasneste afara, libera, fericirea. E ca la sport, fericirea si bucuria trebuie antrenate, nu cresc asa, mari, cu frunze si flori si fructe deodata, e nevoie mereu de exercitiu, antrenament greu, sa razi cind iti vine sa plangi, sa gasesti mereu o cale sa iesi din plumbul ala. Cel mai rau e sa crezi ca nu o sa mai iesi, dar tu esti singurul care poate opri asta. Cit poti, cit mai vrei.

Harsti! Uite asa, brusc, cu o sabie imaginara in mintea noastra, sa vedem in sectiune; ce vedem noi acolo? Dam lucrare de control in fata fiintei noastre care stie, simte instinctiv ca nu mai e chiar cum era, ca ea inca mai striga si trebuie sa faci ceva sa o auzi tu. Uneori, ar trebui sa deschizi gura si sa spui vorbele alea nenorocite, iarta-ma, imi pare rau, te iubesc, am gresit, ai rabdare, nu pleca, nu plec, nu te parasesc, orice ar fi, eu sint linga tine, totul o sa fie bine… asta, ultima promisiune e cel mai greu de tinut , dar, ce sa vezi, e cea mai importanta, e cea care te catara sus, pe o stanca si de acolo te pune responsabil. Uite, ai in grija ta asta si asta si asta…

Pe urma trebuie sa te conformezi; fiinta din tine, aia tulburata uneori de senzatia de plumb, vrea si simte ca trebuie sa mai faca ceva, ca e incompleta. Unii pot fara sa se simta asa, dar, dupa cite am vazut si trait, sa iti pese cu adevarat, din toata inima, sa iubesti, sa ai in grija, sa devii responsabil si empatic, uneori, asta e calea care le reduce la tacere pe senilele alea din capul tau. Care nu tac decit in somn, care iti scot ochii ca ai gresit acum 20, 10 ani, ca nu trebuia sa faci asa, ca acum nu mai e cale de reparat si cea mai rea, e cea care iti striga cu vocea ei ascutita care te sfredeleste pina in crestet ”E tarziu! Ce sa mai repari acum, e tarziu!”Nu mai ai timp…”

Cine stie cit timp mai ai? Nimeni. Viata noastra, buna, proasta, grea, pentru unii infinit mai grea decit ne putem gandi, poate fi schimbata intr-zi, in orice directie.
Habar nu ai cum se sucesc lucrurile, habar nu ai cum cineva, intalnit din intimplare, iti poate schimba traiectoria, poate fi gura de oxyigen de care ai nevoie. Exista si probabilitatea ca gura aia de oxygen sa nu vina niciodata si tu sa o astepti si sa speri. E dupa cum poate fiecare, dupa cum ii e mai bine, cit sa-si salveze fiinta din el, plapanda aia pe care nu o vede nimeni, cea care are asa mare nevoie de asigurarea” sint linga tine, sint aici, totul o sa fie bine!” Si sa ramana acolo.

Prezenta de fiecare data cind cazi napraznic pe scari, te ridici, iti revii, mai trece o vreme, iar cazi, iar te ridici, ea, de acolo, dinlauntrul tau, unde nu lasi pe nimeni sa traga cu coada ochiului, iti sopteste de fiecare data”hai, ca se poate. Poti mai mult!”. Tu si ea sinteti mereu in conexiune, trebuie doar sa fii atent, atat. Lumea iti spune”urmeaza-ti visul’ sau”asculta-ti inima” , cred despre asta e vorba. Ea, singuratica si mereu nelinistita din tine, e barometrul existentei tale, ea stie, simte si uneori faci ce trebuie, nu ce sopteste ea si,dupa o vreme, iar simti starea aia, de plumb. Citeodata, cind ea e la adapost si e in confort, viata ta sociala, financiara, sufera, dar odata si odata trebuie sa alegi puntea pe care vrei sa stai. Cit de mare sa fie compromisul sa le poti pune laolalta .

Stiu, uneori scriu si eu niste lucruri… dar e rau ca vreau sa inteleg, sa pricep cu mintea mea de om nescolit intr-ale psihicului uman ce mecanisme ne pot ridica, asa cum vreau sa inteleg ce ne ingenunchiaza asa repede? Puteti sa-mi spuneti ca e cineva care nu a avut macar un moment in care sa fie coplesit, sa i se para ca il depaseste tot ce se intimpla, oricit de tare se credea? Mai bine sapam in noi, rasucim cutitul in rana, scriem pina intelegem mecanismele, pina ne gasim propria cale de liniste, de vindecare. Si scriu despre toate astea pentru ca nu traiesc intr-o bula de liniste si bunastare, ca vad ce se intimpla cu oamenii care traiesc intr o continua neacceptare si suferinta si aleg calea cea mai simpla, a refugiului catre medicatie, de la antidepresive la droguri.

Calitate versus cantitate, oameni carora sa le pese cu adevarat, nu sa se prefaca ca le pasa, cum zicea o prietena zilele astea. Cind iti pasa de cineva, iti pasa pina in adancul inimii si cauti solutii pentru el. Cind iti pasa cu adevarat. De asta cred ca trebuie sa incepem sa aruncam tot ce e in plus-haine, obiceiuri, anturaje, ca sa nu scriu oameni, tot ce nu creste, nu aduce, ci doar ia. Si lasa in loc gunoi.

Unui om caruia nu-I pasa decit de el si de confortul lui, nu-i va pasa niciodata de un alt om, indiferent de ce spune, cuvintele sint doar un mijoc de comunicare si, adesea, de manipulare. Mereu sint semne, in relatiile dintre noi, barbati/femei, mai ales, mereu sint semne, nu esti dispus sa le vezi si cind incepi sa suferi, abia atunci iti amintesti ca ai simtit, dar nu ai vrut sa vezi, de fapt. Un barbat care da cu piciorul intr-un caine nu e barbat, e doar un agresor care intr-o zi isi va lovi femeia exact ca pe cainele ala. Un barbat care te-a lovit odata, a doua oara o sa-ti administreze o bataie zdravana, si nu, nu esti tu de vina. O femeie care isi lasa “molaul de acasa care o plictiseste” pentru un zmeu de baiat rau, intr-o buna zi  o sa-si planga momentul de nebunie care i-a ruinat viata. Nu vorbesc din povesti, viata are niste povesti care iti lasa imaginatia mult in urma.

Calitate versus cantitate…Educatie, educatie, educatie, trebuie sa stii cine esti, cum esti, sa-ti stii limitelele, forta, defectele, sa poti sa-ti tii in mana demonii de care, pina la un moment dat, nici nu aveai cunostinta. Cind ajungi sa-ti stii slabiciunile, indiferent cum se cheama, din clipa aia poti sa te”administrezi” eficient.

Traim oricum in niste “bule” mai mari, apoi din ce in ce mai mici si, cind ni se pare ca ni s-a ingustat spatiul, avem tendinta de a primi, intra, in alte spatii care nu-s asa cum vrem, care nu ne fac chiar bine, simti starea de inconfort, dar iti spui ca asa e la inceput. Stiu, sint neplacuta ca spun asta, dar am inceput sa simt repede cind e un loc unde nu vreau sa fiu, ca prezentele de acolo nu-mi imbogatesc nici mintea, nici fiinta. Asta nu inseamna ca trebuie sa va luati dupa mine, e singura mea legatura cu oamenii nascuti in septembrie, despic firul in 4, 5 8, pina se rupe si iar refac, asa sint, din pacate. Mi-ar fi placut sa fiu mai superficiala si mai putin atenta la maruntisuri, dar vorbeam de defecte, nu? Castigul meu mare e ca fac asta cu mine, cu actiunile mele, am incetat demult sa incerc sa controlez si sa hotarasc pentru altii. Indiferent despre cine e vorba. Daca ma intrebi, iti spun, cu precautie, ce as face eu, daca nu, nu te intreb, nu te descos, nu dau buzna in intimitatea ta, nu-mi place sa faca nimeni asta cu mine. Doar cainii si pisicile traiesc sub imperiul autoritatii mele, da, sint o persoana cu tendinta de autoritate, dar, cred ca daca iti dai seama, esti déjà in castig.

De asta scriu despre ce stiu, simt, aud, mi se povesteste, nu dau sfaturi, doar impartasesc cu speranta ca poate fi de folos. Nu mai am orgoliul din tinerete, l-am ucis. Mai scoate capul din cand in cand, dar ma oboseste si nu mai facem casa buna.

Oamenii fac ce cred, cum cred, cind cred, doar va spun din experienta mea, tot ce nu faci la timp, ramane nefacut, ce incerci dupa nu stiu cum se poate numi, nu stiu cit mai poti repara. Si uneori”imi pare rau” ramane doar o vorba, sufletul ranit ramane ranit, uneori chiar nu se poate vindeca. Da-ti timp si bucura-te ca uiti sa te bucuri, nu mai cauta mereu, mereu, explicatii, sensuri, uneori intimplarile trebuie luate ca niste intamplari, pur si simplu…

Calitate, asta cred ca trebuie sa ne cautam. Calitate umana. Oameni care vorbesc putin si fac mult, oameni pe care poti conta, oameni care te ingaduie, oameni pe care ii ingadui, oameni cu care construiesti lucruri durabile, oameni de la care inveti mereu ca e loc de mai bine, mai curat, mai bun.

Vedeti, si vremea e mai altfel de cum era acum 20, 30 de ani. Nimic nu mai e la fel. Deschideti poarta soarelui, el ii lumineaza si ii incalzeste pe toti, noi trebuie doar sa ne alegm locul nostru sub soare. Linga cine vrem sa fim. Soarele nu e la kilogram, e soare si atat. Stiu oameni de linga care pleci incalzit ca de la soare. Cautati-i. O sa stiti ce zic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.