Ai un foc?

14 mins read

Ai mei,  toti, stiu ca sint patimasa, ma rog, cei care ma cunosc bine si au inteles ca eu nu pot sa fac lucrurile de mantuiala, ca, daca ceva mi se pare tulbure, prefer sa nu zic nimic pina nu stiu exact despre ce e vorba. Sau tac, daca nu ma pricep recunosc sincer, nu stiu!

Nu sint fumatoare. Am aprins niste tigari asa, la prosteala, in facultate, dar, in afara de faptul ca simteam un miros urat in gura, nu s-a lipit tigara de mine, nu am simtit nici o placere, nici o stare anume, desi cele mai expresive fotografii ale mele sint cu tigara, tigari “imprumutate” strict pentru o poza.

Da, avem niste imagini in minte, avem niste povesti in minte, avem reprezentari in care cei mai frumosi barbati fac reclama la tigari. E adevarat, uneori tigara iti poate parea prietenul cel mai bun, tragi din tigara aia ca si cum acolo, in fumul tras adanc in piept, e raspunsul la problema din acel moment, iti aduni gindurile si pare ca ai gasit, macar pentru moment, un ragaz. Stai singur, cu capul in palme si tragi din tigara  si in timpul ala in pare ca ti se limpezeste mintea.

Repet, nu sint fumatoare, am prieteni cu care stau de vorba la o tigara, stau cu gasca la o tigara, i-am bombanit  in toti anii in care am lucrat impreuna cu fumatorii  pentru ca ajungeam acasa si jumatatea din dotare imi spunea scurt” puti a tutun” si nu odata a  trebuit sa-mi spal parul la miezul noptii sau altfel as fi dormit  cu cainele, hol, pe salteaua lui, dar nu mi-am permis niciodata sa le spun sa renunte la fumat. Da, poate am zis asa, timid, cind zicea cite una ca nu are bani de tigari, ce-ar fi daca… si aproape ca mi-am inghit vorbele cind a venit privirea aia pe care nu vrei sa o vezi. Pentru ca eu nu stiu cum e.

Una dintre prietenele mele bune e fumatoare( ea isi cumpara tutun si isi face singura niste chestii subtiri care nu put asa cum pute tigara clasica!) si  e slaba bat(bine, maninca din joi in apoi, munceste de-i sar capacele, dar asa e si construita, are oasele subtiri si fragile)si ma intreb cum ar fi ca ea sa-mi numere mie dumicatii, cum ar fi fost, daca, la unul dintre evenimentele la care am fost  impreuna mi-ar fi numarat eclerele pe care le-am mancat( de alea mici, cit o inghititura) eu fiind intr-o continua cura de slabire, pe viata. Cit de rau mi-ar fi cazut ca ea, care stie cu ce eforturi am mai scapat de niste kilograme, sa-mi spuna”auzi, e seara, ai gustat un pic, gata, bea niste apa!” Am baut si doua pahare de vin, m-am simtit chiar simpatica, as putea sa repet figura, macar pentru cit am ras.

In calitate de prietena despre care stiu sigur ca-mi vrea binele, ar fi putut chiar sa-mi ia paharul din mana, nu? Pentru 4 eclere(mici, nu da cu piatra!) si doua pahare de vin o sa muncesc o luna sa le dau jos si ea stie. Asa functioneaza corpul meu. Il inteleg, nu ma mai supar, am facut pace, noi doi, demult…

Daca eu nu am inteles povestea asta cu fumatul, daca eu nu i-am prins”farmecul”, rostul, nu inseamna ca ridic sprinceana la un fumator. Da, cind inca se fuma in restaurante plecam prima pentru ca se fuma infiorator de mult, nu exista niciun fel de sistem de aerisire si, fara nicio fita, ma durea capul de crapam si ma ustura gatul si ochii imi ieseau din cap, ca la un melc rosu, ratacit intre tigari. Asta nu inseamna ca as indemna pe cineva sa-si aprinda o tigara si, ceea ce mie personal, un om traitor pe pamant mi se pare si mai rau, e sa-si ia o cutie din aia din care pare ca suge  pe strada sau intr-o sala de concert. Am vazut asta, nu vorbesc din carti.

Nu am nicio specializare, nu stiu ce e mai mai periculos, tigara electronica, vapatul, tigara clasica, habar nu am, dar miscarile de trupe din ultma vreme, ca sa le zic asa, m-au starnit destul cit sa scriu despre asta.

Toate sint  un fel  dependente, si mancarea chiar, toate tin loc de ceva ce nu avem. Sintem pe teritorul meu, grasa de-o viata, intr-o continua lupta cu kilogramele care se aduna “gratie” unui anumit tip de metabolism, a unei mosteniti genetice, a unui fel defectuos de a manca de mana cu Maria Sa stresul si graba,  si adesea, a unor suferinte, a singuratatii, a lipsei de iubire, a saraciei.

E exact la fel si cu fumatul, indiferent cum e el. Sintem in 2019, nu ni se mai pare urat sa vezi o femeie cu tigara in mana pe strada, e ceva ce ne-a intrat in obisnuita, dar cutia aia  din care trage cu sete cineva mi se pare aproape stranie.

Nu sint fumatoare, repet, dar ii inteleg asa cum incerc sa-i iau pe oameni,  asa cum sint, fiecare cu nebuniile lui, cu slabiciunile lui, cu nevoile lui. Cine sint eu sa-i spun ce e bine? Ce e bine pentru mine e posibil sa nu fie si binele lui si atunci… ce rost are? Oricum, fiecare dintre noi are nevoie de pragul ala de care sa dea cu capul, o data, de doua ori, de trei ori, pina intelege el, pe pielea lui  cum ii e lui bine. Sau ce-ar trebui sa faca.

Valva s-a starnit de la un domn pe care, slava cerului nu-l cunosc personal, pe care am incercat sa-I urmaresc intr- un discurs despre emotie, despre gestionarea emotiei, domnia sa fiind rece ca piatra.  Pe youtube, nu in sala sau la vreun curs, am inteles ca zilnic ii intra in buzunar frumoasa suma de 1750 de E pe zi de la cursanti.  Nici daca vine Al Pacino  nu cred ca am cum sa platesc  atata sa-l vad, o sa ma uit precum copii saraci la stiri si cam atat.

E valva pentru ca domnia sa, aparator al mediului si unul dintre cei mai aprigi activisti antifumat,  acum e director de comunicare exact la o companie care vinde tutun, nicotina, chesti de tragi din ele…

“Atenta la viata cetatii” nu aveam cum sa nu observ felul in care s a impartit lumea in doua tabere delimitate clar. Unii il felicita sincer pentru noua provocare, altii ii reposteaza toate materialele in care vorbea despre  campanii antifumat si ii reproseaza faptul ca a abdicat de la verticalitate si constiinta pentru bani. In replica, personajul principal al povestii scrie un fel de motivatie  a noului job pe care l-a acceptat ca pe o provocare, nu ca pe un job bine platit.

Nu-l cunosc pe om, dar nici nu e genul de personaj pe care sa-l aud vorbind si sa ma fac luntre si punte sa-l cunosc.  Da, e drept , mi-am mai luat tepe la oameni pentru ca i-am vazut doar cu inima si am refuzat sa vad ceea ce era evident pentru restul lumii, dar aici nu am simtit nimic, doar aroganta unui barbat care arata bine si stie asta, aroganta unei persoane instruite si citite, dar care priveste intotdeauna pe deasupra multimii, fara sa vada oamenii, un trainer care vorbeste despre emotie fara sa se lase macar un pic sa i se vada emotia, un tip destept care face PR de dragul PR-ului.

Nu e rau, asa functioneaza  unii oameni,  fiecare are propria cale de a face lucruri. Probabil e déjà defect profesional la mine, cred, incerc sa inteleg acest tip de comportament si, cumva, sa ma uit la mine, cu bisturiul personal in mana, sa curat unde e cazul.

Eu cred, e doar parerea mea, ca e ok sa fii perfect stapan pe tine, sa livrezi discursuri in care sa vorbesti despre cum gestionezi emotia si sa  ti-o tii foate bine sub control, doar ca cei care vin la tine sa te asculte sint oameni care au vulnerabilitati si au nevoie sa gasesca si in cel din fata lui macar un pic de vulnerabilitatea ta, vorbitor, trainer. Altel, tu esti déjà un zeu iar ei, care incearca sa  invete de la tine, vor avea senzatia ca e imposibil. Vor sta acolo incremeniti de admiratie si , la final, cind ajung acasa si ar trebui sa puna in practica ce au inteles, isi vor spune “nu,eu, nu, nu am cum sa sa fiu niciodata ca el”.  Oamenii carora vrem sa le impartasim ce stim, mai ales contra cost, trebuie sa simta ca si cel din fata lui e tot un om care a vrut sa schimbe sau sa implineasca ceva in viata lui, sa se ajute mai intai pe sine, sa se creasca, nu doar un intelctual rasat care s a nascut cu capul pe Dex si doarme cu cursurile de NLP in urechi.

Oamenii au nevoie de modele. Eu am avut nevoie de modele, de femei despre care sa inteleg ca sint ca mine, ca au fost ca mine, ca ceva le-a ajutat sa sara peste obstacole  si sa  ajunga persoane echilibrate, energice, puternice, calde, bune, folosindu-se la toata puterea si inteligenta lor. Am luat un pic de aici, un pic de dincolo si am construit cit am putut.

Oamenii au nevoie de modele din care sa se inspire si care sa nu-I dezamageasca,. Stiu, e tare greu de dus asta, dar speranta cu care se uita la tine si isi spun”daca el a putut, pot si eu” e ca nimic altceva.   Curaj, copii, se poate si fara tigari, dar nu stiu cum sa va invat si sa  va ajut. Si zic doar, nu va intreb ” de ce?” Invat sa ma obisnuiesc sa nu mai intreb asta. Pot sa va trimit  o imbratisare de om care stie ca nimic nu e dea gata sau usor in viata asta, mai ales pentru unii. Que sera, sera.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Previous Story

Dinescu, scrie de 100 de ori...

Previous Story

Pisici, pisici, de cinci ori pisici

Latest from Din viata de zi cu zi

Arunca buletinul

Arunca buletinul. Arunca-l in fundul gentii. Arunca-l intr-un sertar. Arunca-l cu restul