Al Pacino sau cui i-as spune in fiecare zi “La multi ani”

Nu am stiut niciodata sa raspund la intrebarea “cum arata pentru tine barbatul vietii tale?” Am raspuns simplu: habar n-am… O vreme am simtit asa, un soi de empatie cu cate un urias blond, cu ochii albastri. Am mai spus, si toata lumea stie, ca am o slabiciune pentru oamenii cu ochii albastri. Pana si pisicile mele au ochii albastri! Observ de la distanta, fara niciun efort, ochii albastri ai unei femei frumoase sau ai unui barbat. De fapt asta vad prima oara – ochii si miinile. In capul nostru probabil ca ne-am facut asa, o idée, despre cum ar arata  barbatul ideal. Ce aiureli! Imaginatia mea o lua razna cand eram foarte tanara si ma gindeam la copiii pe care ii voi avea – musai macar tatal lor sa fie frumos, sa aiba ochii albastri,  copiii sa semene cu el, sa fie frumosi! De fapt, cred ca asta e in capul oricarei femei care iubeste cu adevarat un barbat: isi doreste un altul ca el, care sa fie chiar al ei. Acum imi vine sa rad, ochi albastri da, copii… infinit mai greu.

Sunt datoare cu o explicatie: de unde ma lua asta cu barbatii, cu ochii albastrii azi? Azi e ziua lui Al Pacino! E de departe cel mai drag dintre barbatii celebri si actorii uluitori pe care i-am vazut! Dincolo de ochiul meu de femeie care se lasa fascinata, se mai amesteca si cealalta din mine care inca tanjeste dupa film si se uita la el cum se uita toata omenirea – cu rasuflarea taiata, atenta la fiecare expresie sau la maniera in care joaca in ultima vreme, doar din plexul solar parca. Al Pacino e un actor urias, stie toata lumea. Doar ca eu m-am prins de o chestie: barbatul care imi atrage atentia sau asupra caruia imi cade privirea seamana cu Pacino – ochii adanci, nasul deloc perfect, silueta aparent fragila, dar care, dintr-o data, jucind devine parca uriasa. Nu am realizat asta decat de putina vreme si, evident am inceput sa-mi pun intrebari: pai si cu ochii albastri, mai Nuami, cum ramane?! Cu blonzii tai?

Nu stiu, cred ca nu am stiut niciodata ce vreau, doar mi s-a parut ca stiu. Probabil ca, asemeni mie, sunt milioane de oameni care se gandesc cu drag la el. Asta e darul pe care ni-l fac actorii, intra in vietile noastre cu usurinta si ne determina  sa le  iubim toate personajele, bune sau rele, ne fac sa lasam tot cand le vedem numele pe generic… Imi amintesc ca l-am vazut odata intr-un film, cred ca era “In cautarea lui Richard” dupa Shakespeare. Eram in bucatarie si cu ochii la el mi-am scapat cutitul in deget, m-am taiat destul de rau. Mi-am pus ceva sa opreasca sangele, nu aveam leucoplast in casa si mi-am pus un carlig de rufe pe rana. Exact! Eram asa de preocupata sa-l vad incat nici nu am simtit durerea. Am si acum o urma la degetul aratator, dar, intr-un fel, asta imi aminteste de el. Sau” Dupa amiaza de caine “ care mi-a indepartat un asa zis curtezan. Si nici macar nu i-am multumit vreodata ca m-a scapat de el!

Una peste alta, azi ma gandesc cu toata dragostea la oamenii minunati care ma scot din ale mele, incepand cu Al Pacino, Marcel Iures, Katy Bate si lista e lunga. Le datorez linistea mea cand nu mi-o mai gasesc. De la ei am aflat raspunsul la intrebarea care m-a urmarit toata viata: daca am ce cauta in lumea  teatrului. Si tot de la ei am aflat ca actorii au mereu indoieli si temeri, ca asa e normal, ca toti se tem de un rol nou. Lor le datorez bucuria de iubi  mereu, fara rezerve si fara spaime, pentru ca de la ei invat generozitatea si devotamentul duse pana la capat; si de la ei am inteles ca pot sa beau cu nesat din paharul plin cu de toate al vietii, ca indiferent cat de mare e paharul, va avea mereu un gust bun. Asadar, Domnule  Al Pacino,  cu iubire si admiratie, La multi ani!

Am gasit ceva inedit, in La revista.ro unde Corina Stoica a vorbit cu singurul om care a reusit sa stea de vorba si sa fie prieten cu Al Pacino timp de 25 de ani! Am luat de la ea si va daruiesc si voua cu toata dragostea pentru marele actor. Va invit sa cititi tot interviul facut de Corina -e fabulos.http://www.larevista.ro/lawrence-grobel-lumea-va-fi-intotdeauna-fascinata-de-oamenii-la-care-nu-poate-ajunge/4/

“Nu cred că se crede suficient de deștept. Nu a terminat niciodată liceul; nu s-a dus la facultate. Înțelege anumite lucruri foarte bine, înțelege cum funcționează lumea. Oamenii mereu sunt emoționați în preajma lui: oricine îl întâlnea pe Al, mai ales după Nașul, avea emoții foarte mari, deoarece credeau că-l întâlnesc pe însuși „Nașul”, Michael Corleone. Șefii de studiouri și alte persoane aveau mari emoții când se aflau lângă el. De aceea a rămas atât de tăcut, pentru că știa că, odată ce ar fi început să vorbească, n-ar mai fi avut acel mister în jurul lui. Citește, dar nu mult. Deseori primește scenarii și i le dă prietenului lui Charlie să le citească, mi-a dat mie să citesc multe lucruri. Dacă nouă ne plac, atunci le citește și el. De multe ori îmi spune: „Citește-mi asta!”, iar eu îi citesc! (râde) E ciudat și amuzant, dar ăsta e adevărul.

„Al Pacino mi-a spus: Ce ai tu, și eu nu am, este o femeie bună, te invidiez pentru asta.”

Vă amintiți ceva în mod deosebit legat de momentul în care l-ați cunoscut pe Al Pacino?

Am scris despre asta, despre prima mea întâlnire cu el, în apartamentul lui din New York. A fost foarte amuzant pentru mine, pentru că avea pe canapea un pahar cu iaurt; m-am uitat la el și era pe jumătate mâncat. Apoi, m-am dus la el în bucătărie și am vrut să iau un biscuit de pe frigider, și fiecare biscuit era și el pe jumătate mâncat, fiecare bucată! L-am întrebat despre asta și a spus: „Nu, nu-i adevărat!” Apoi i-a văzut și el și a râs. După aceea, s-a dus să-mi facă o cafea, a dat drumul la gaz, focul s-a aprins, stătea în dreptul aragazului, iar un prosop a luat foc, și îl tot scutura în sus și-n jos, încercând să stingă focul! Eu râdeam și m-am gândit: Ăsta nu e comportamentul unui star de cinema! Nu era nici o femeie acolo să-l ajute, era singur, pe cont propriu. Iar asta l-a făcut să pară foarte uman în fața mea, pentru că nu trăia viața pe care mi-o imaginasem, și m-am gândit că eu trăiam uneori chiar mai bine decât el. A fost ciudat.

Eu am o soție foarte bună. M-am căsătorit cu multă vreme în urmă, cu o artistă japoneză. Iar el a fost întotdeauna uimit de ea, mereu îmi spunea: „Ce ai tu, și eu nu am, este o femeie bună, te invidiez pentru asta”. La început mi s-a părut bizar, dar după un timp l-am înțeles. Cea mai tristă parte din viața celebrităților este aceea că, după ce spectacolele se încheie, sunt singure. Și nu știu cum să se comporte cu oamenii. Dacă greșesc cu ceva, nu știu să-și ceară scuze, ceilalți vin mereu la ei, așa că ies basma curată cu un comportament care nu e întotdeauna acceptabil. Dar asta e natura starului.”