Am I good or not

Eu nu sint o persoana normala, sau ceea ce se  numeste de regula  in societate  normal! Nu stiu cum sint, dar nu ma sperii una, doua  din ce mi se intimpla; ma tem  cu adevarat doar cind mi se imbolnaveste cineva  apropiat sau  cineva pe care il stiu, ma ia disperarea cind imi moare cineva, altfel incerc din rasputeri sa inteleg ce mi se intimpla si  cind nu reusesc  ma multumesc  sa-mi iau o lectie, care, de multe ori are rostul de a te umili putin!

Si ma gindesc atunci ca poate ceva din felul meu, din aroganta specific umana, orgoliul si vanitatea cu care ma lupt ca si cu un balaur cu 7 capete, poate toate astea mi-or fi iesit prin piele si atunci… ia! hai putin cu nasul in tarina! Si stau acolo si-mi sterg lacrimile de ciuda sau de neputinta si ma lupt  sa spun “faca-se voia Ta”! Nu ma deranjeaza ca nu sint sotie, nu mi-am dorit asta niciodata cu adevarat, imi da mina sa fac un misto teribil de nunta mea, de rochia mea cu trena  pe care sa mi-o tina prietenele (toate trecute bine de 30 de ani, mai scapa cite una de 25, pacalita de parul meu blond) si de grija lor de a-mi  aduna frunzele care s-ar aseza pe faldurile rochiei ), nu mi-am dorit sa fiu nevasta care-si asteapta sotul cu mincarea calda, nu cred ca as fi facut fata unei casatorii cu copii si soacra si cu un sot care sa-mi rupa nervii. Nu fac revelioane si Craciun si Paste cu neamuri si cu mese intinse, nu-mi doresc  sa-mi spuna cineva in fiecare dimineata “te iubesc’( si dupa ce iese pe usa sa o sune pe cealalta!),nu am vrut niciodata sa fiu “cineva”, sa fiu o “Doamna.”

Nu am vrut nimic din toate astea pe care intr-un fel sau altul ti le impune societatea. Am vrut altceva. Am vrut sa nu  fiu degeaba pe lume, sa nu fac umbra  pamintului degeaba, sa-mi aflu rostul si sa traiesc pur si simplu fara teama ca ceva jenant o sa ma ajunga din urma sau o sa-mi fie rusine de ceva ce am facut sau nu am facut la un moment dat. Am vrut, si sper ca inca mai vreau, sa aflu si la 50 de ani ca sint vie, ca-mi permit luxul sa iubesc, sa sufar, sa aleg, sa plec sau sa ramin …

Sint  un om care nu poate si nu vrea sa se alinieze, nu vrea sa depinda de nimeni, nu vrea sa depinda de un om, de un barbat, de o femeie, de cineva, oricine ar fi el, desi nu sint o singuratica; mi-am impus, dupa multe suturi, ma iertati! in cur de-am cazut cu fruntea de podea, sa nu mai astept nimic de la nimeni si, in general, sa nu mai cer nimic de la nimeni. Mama, ce rau suna, nu e chiar asa rau cum pare!  E urmare a ceea ce incerc eu  sa impun in viata mea; prea ne cramponam unii de altii, prea ne obligam unii pe altii, prea cerem mult unii de la altii,  prea ne punem poveri unul altuia fara sa ne gindim o clipa cum ar fi daca eu as fi in locul celuilalt. Il  iubesc de mor, ma gindesc ca nu stiu cum ar fi fara el, cind il vad in casa, cind intra si toate animalele mele stau gramada pe el… atunci stiu ca el e.  Ma uit la el si nu-mi mai pun intrebari, dar nici vise nu-mi mai fac. Nu ma gindesc la ziua in care va pleca sau daca va pleca. Jumate din mine e pregatita pentru tot, mai ramine sa negociez cu cealalta. Cit o sa ma iubeasca si o sa aiba nevoie de mine ma va gasi; cind o sa simt ca vrea sa plece, o sa las usa descuiata sa plece linistit, am mai trecut prin asta, stiu cum sa ies ! Si acum cineva o sa zica”aha! gindesti negativ! De ce ti-e frica nu scapi! Nu i-e frica, asta e ! nu mi-e frica. Si daca mi-ar fi ii dau doua “parechi” de palme ei,  fricii, si o trimit la culcare. Asta e libertatea mea si libertatea lui. intr-o zi povestile de dragoste se termina si daca nu mai e ceva acolo care sa-l tina linga mine cind nu-i mai tremura inima, ce sens mai are ?

Poate trebuie sa ajungi la 40 de ani asa inct sa-ti permiti luxul acestor momente de luciditate in care sa spui “asadar cum stam?”

Cind aveam eu 14-15 ani si ma gindeam la 40 de ani, mi se parea ceva atit de indepartat incit era sinonim cu batrinetea! Iata, 40 si sa te vad! Pai, nu am murit, dimpotriva, am senzatia ca sint mai vie si mai patimasa si mai dezinhibata la la 20! Si libera!

Foarte ciudat, eu mi-am cistigat o libertate teribila  de vreo 3 ani  incoace, o libertate pe care nu am avut-o sau nu am constientizat-o niciodata si stiti ce e funny?  Mi-am luat-o  ca pe ceva al meu atit de personal incit si cea  mai mica aluzie care ar putea sa-mi tulbure habitatul meu de cocostirc singur, ma irita si devin nesuferita!  Si recunosc asta! Mi-am facut si imi fac o lume a mea in care incap prieteni adevarati, oameni pe care ma bazez si care se bazeaza pe mine, eu nu  am relatii de prietenie /convenienta cu lumea, cind ceva scirtiie ma retrag eu discret …

Sint, poate,  “ciudata” asa mi-a spus un prieten, unul care m-a si determinat intr-un fel sa scriu azi! “Nu poate  sa plece de acasa zile la rind, ea e  mai ciudata, ea cu ciinii ei”! Nu o spunea cu rautate, era un fel de parere de rau,  ii e drag sa mergem impreuna in vizite, la prieteni de-ai lui care nu ma cunosc  si eu ma cam fofilez, nu sint asa de mers, de iesit. Ma stingheresc  oamenii  importanti pe care nu-I cunosc,  pe care nu stiu de unde sa i apuc, daca pot sau nu sa fac o gluma. El e la Fundeni, nu are rost sa scriu si diagnosticul, nu se duce nimeni acolo asa, pentru o vizita de curtoazie. E prieten cu  mine de multi ani, a fost o vreme cind l-am iubit tare de tot  ( el zice ca si el  m-a iubit),  dar fiecare a luat-o pe un alt drum, acum sintem prieteni buni de tot,  aproape frati si-mi cam tremura inima pentru el si tot ce pot sa fac e sa ma rog sa fie bine.  E un om bun,  e un baiat de treaba, e un tip cumsecade si eu si altii am mai avea nevoie de el, mare nevoie! M-am apucat  sa scriu cu gindul la el, ma stie de la 19 ani, intr-un fel m-a crescut ; fara sa stie mi-a insuflat un tip de discernamint  in a-mi alege barbatii si  a fi foarte atenta si pretentioasa vis -a -vis de cine e in preajma mea.  De cind l-am intilnit pe el mi-am gasit in mine atita forta asa incit, in perioada aceea, la 19 ani, cind abia intelegeam ce e cu mine pe aici, aveam senzatia ca linga el, cu el,  pot rasturna muntii! Acum mi-a venit mie rindul sa-I fiu munte …

Am o casa plina de pisici;mi-au pierit ciinii pe rind, mai am una mica, mimi,  dar nu mai am dulaul mare; am pisici de la care si primesc liniste, tandrete, caldura respect,  intimidate. v-am zis ca nu-s normala, respect dreptul fiecaruia dintre noi de a iubi ce vrea si pe  cine vrea, anormalitatea asta a mea ma tine vie si frumoasa, asa simt.  Va mai rog odata sa-mi iertati aroganta , patruzeci si de ani, nu ai conteaa citi, !sa nu aud  ca sint grasa, nu am fost slaba niciodata, fac eforturi sa nu ma mai ingras, deci sa nu va prind  cu “ daca ai mai slabi! e ca si cum i-ai spune orbului”ba , tu stii ca esti orb?” am o veste STIE! Si  i s-a spus atit de des incit cred ca de-al dracului s-a orbit!

Si eu stiu ca am niste kg in plus, dar daca eu reusesc sa pun si zimbete se zice ca sint mai breaza, ca pot sa  traiesc in pace cu mine. Arat al dracului de bine, sint de o liniste si o luciditate cum nu am avut niciodata,  am liniste si flacara deodata, nu mi-e frica de nimic din ce ar putea fii si, ceea ce mi se pare culmea arogantei, desi am zile cind imi place cum arata fata mea nemachiata, inca am putere sa rid de mine si de prostiile mele  si de iesirile mele!

Nu incercati sa gasiti firul, nu are! Am avut o zi in care m-am ingrijorat, problema inca exista, e la Dumnezeu in audienta si noi zicem ce am invatat “Dumnezeu cu mila lui’! si ca in toate momentele mele de tacere am inceput sa ma caut si sa  ma gasesc, sa ma intreb ce mai fac. Sint bine, nu m-am schimbat, sint la fel de nebuna si de pasionala si linistita sau apriga ori very exciting, cum zice americanul si inca mai am forta sa ma lupt, rabdare sa astept, curaj sa incep, determinare sa nu ma economisesc, ratiune suficienta cit sa nu ma risipesc si speranta ca intr-o zi ceva se va schimba. Si in ziua aia eu trebuie sa fiu gata!  Pentru ca, asa cum zicea frumoasa din film “Si miine e o zi”!