La peste 40 de ani mai cred

Am crezut mereu intr-o iubire totala, o iubire deplina care sa creasca si sa  ne creasca pe amindoi; am crezut  intr-o iubire care  ne innobileaza si ne implineste vietile cu  zile de gratie,  cu zile strigate cind te gindesti cit de nebuna ai fost. Cu zile care nu seamana, cu bucurii nesperate si intimplari menite sa-ti dea  siguranta ca nu esti singur, ca orice ar fi, cineva din lumea asta e cu tine,  al tau, mereu al tau, poate, de aceea ne trezim spunind  instinctiv “  iubitul meu, al meu”! Eu inca mai cred  in clipa in care stii ca el e acela; in clipa aia, din clipa aia, inima ta nu-ti  mai apartine, e ca si cum ai renunta la ea si i-o faci cadou. Ce frumos suna, nu? Iubirea mea,  dragostea mea, jumatatea mea e ca mine, e exact ce-mi lipseste. Nu asa ne-am gindit  de cite ori ne-am indragostit? O data sau de mai multe ori, sperind mereu ca de-acum, gata! l-am gasit, el e, pot sa ma concentrez la linistea universului si eventual  la salvat ceva, un copil, o stea …

Am crezut mereu in iubirea totala si inca mai cred desi s-ar putea sa mor cu profunzimile de git, desi ma lupt cu mine sa nu mai par, dracului, nici asa puternica si nici asa intangibila. Si acum cred ca undeva in lumea asta exista cineva care ar fi trebuit sa ma gaseasca, nu m-a gasit , sau m-a sarit la rind cu ochii dupa  vreo slabanoaga cu parul cret; o sa mor asteptind sa dau din toata bucuria si dragostea pe care inca le mai am, noroc ca mai apare cite un ciine sau vreo pasare  prapadita, altfel ar trebui sa se inventeze donarea pe vena, odata cu singele.

Poate ar  trebui sa spun ca nici nu conteaza  daca vorbesc despre  mine sau despre  cineva  anume, m-am prins eu ca indiferent cit de desteapta si de puternica esti, cind vine caldura, emotia uriasa  care iti indoaie genunchii, gata! s-a terminat, sau abia a inceput! Te timpesti total  de nu mai stii pe unde mergi, nu mai stii daca ai mincat sau nu, mergi ca toanta pe strada si zimbesti asa, din nimic! Simptome de boala, nene, o boala care-ti rasuceste stomacul si te  arunca in aer, o boala care e, de fapt, motorul existentei noastre! Nimeni nu poate trai fara iubire! Nu poate trai, nu supravietui!

Stiu mame minunate care recunosc cinstit ca nu si-au iubit barbatul si nici nu l-au inselat, dar si-au facut datoria. As fi vrut sa pot sa le spun cum e sa iubesti  pina te doare inima,  sa te uiti la el cind doarme ca un copil, cind te trezesti si il invelesti, cum e cind stam amindoi in pat si ne bem cafeaua de dimineata, ce lux! Sa le spun cum e cind te tine de mina si tu  mergi mindra, cu privirea dreapta, cu lumina aia pe care doar iubirea ti-o poate da! Si sentimentul ca, uneori,sintem singuri in Univers!E cineva care nu simte la fel? Nu cred!

Sigur, uneori, vine o zi cind unul tradeaza si pleaca, si peste niste timp, ani citeodata, isi ia inima in dinti si-si cere iertare! Il ierti si mergi mai departe, singura, sau cu o alta poveste de iubire, mai frumoasa, mai puternica poate sau, cine stie, nepotrivita!

Cind scriu asta imi vin in minte imagini cu oameni cautind in bezna, asta imi vine in minte cind realizez cit de orbeste ne cautam, si dupa ce ne gasim, in  loc sa ne respectam libertatea si emotia  si trairile care ne vitalizeaza, ne agatam unii de altii cu indijire, tinind cu dintii de celalalt, cu un copil nedorit, cu o avere care trebuie sa ramina in famile, cu orice pret, uitind cu desavirsire, ca indiferent de ce cont ai in banca, pozitie sociala, relatii, putere,  singurul moment de comuniune totala e fara nimic, doar tu si el, cu cita iubire si chimie avem, cita ne-am mai permis sa avem.

Indiferent cit o sa ma cocoseze batrinetea (desi  nu cred ca-i da mina  sa-mi faca vreo vizita in curind, nu de alta,  dar sint intr-o perioada in care-mi pleaca mina si-i invinetesc  ochii!) nu o sa renunt la visele mele si la linistea mea! O sa continui sa cred  ca iubirea e  intreaga, asa cum trebuie  sa fie,  fara jumatati de masura, ca daca va fi sa vina o sa vina, si o sa o astept, fara ca in timpul asta  sa incerc in vreun fel sa-mi tin viata in loc. Poate si aici gresim, fat frumos vine si pleaca, dupa legea lui, viata  isi vede de drumul ei, daca se intimpla ca bietului cal pe care vine el, frumosul din poveste, sa i se faca sete si, de dupa coama lui stufoasa, fat frumos  o sa zica waw! bine! aducem niste jaratec, resuscitam  voinicii si ne recladim povestea! Daca ne gasim putere sa asteptam cu ochii larg deschisi, o sa reusim sa  ne trezim si sa vedem cu adevarat ce e de vazut, sa  incepem sa traim, dracului! fara nostalgiile pe care singuri ni le legam de noi, ca pe niste tinichele menite sa ne aminteasca te miri ce timpenii. Daca reusesti sa treci, sa le uiti, sa le arunci la cos, sa le dai undeva intr-o ripa, nu stiu, sa te reconstruiesti si sa-ti ramii credincioasa tie si sufletului tau, eu zic ca poate ne iese sa traim! Bine, nu cum zicea bietul Basescu, bine in linistea din capul si din inima ta!  De ce? Pentru ca nu trebuie sa  pun presiune pe el sa-mi promita (si eu sa fiu sigura!) ca el va fi linga mine cind voi imbatrini! Sau daca el se va cocosa linga mine! Stiu, trece vremea si oricit de tare esti ,tot ti se strecoara asa in suflet (daca o lasi) o teama mica, mica  de tot ca un fir de ata“si daca”? si daca… iubesti pina la ultima strigare si traiesti! Si te bucuri de ce ai, daca te uiti cu atentie o sa gasesti ceva, mic de tot, care sa-ti faca bucurie si sa-ti aduca liniste si un tip de confort pe care tu singur ti-l construiesti in timp, ca pe o casa durabila!

Se schimba lumea si noi nu avem de ales, ori tinem pasul cu ea ori pierim cu sufletele stinse; la vremuri noi-arme noi! Mai inventez ca nu stiu altfel cum sa explic; avalansa de iubiri aprinse si secate asa, iute, si prapadul din urma ma pune pe ginduri si de aia zic, sa nu mai pirjolim pasunile ori sa otravim fintinile cind ne retragem, un pic de intelepciune si lupta cu tine s-ar putea sa aduca mai multe izbinzi decit o razbunare iute si lipsita de satisfactii. Si, intr-o zi, cind pradatorul se intoarce si-si pune cenusa in cap, o sa ai  surpriza sa constati ca nici macar nu te bucuri dimpotriva, incerci sa-l ridici de unde e cazut. Pare de necrezut, dar asa se intimpla cel mai des, de unde sa vina asta asta? Din iubirea totala, fara rezerve, rasplatita cu palme peste ochi, reprosuri, vini false, lacrimi multe pe care le usuca timpul, dar dupa toate astea, vine o vreme cind incepi sa te ridici, sa te cresti si devii ingaduitoare, pentru ca te lupti cu tine sa ierti, sa intelegi si devii mai inteleapta si mai buna cu tine, cu lumea cu tot!

Abia  de acum vorbim de ceva ce seamana gustul victoriei asupra ta si felului in care ai hotarit ca vrei sa fii si asta nu-ti iese asa, din prima, dar cind incepi sa te simti altfel, abia atunci intelegi ce inseamna” sa cresti spiritual” si devii alta si incepi sa te intelegi si sa-ti placa de tine, cu toate ale tale. Si de aici poti  sa pui punct si sa o iei de la capat! Odata si inca odata, de cite ori e nevoie.

Am intrebat-o adeseori pe mama, cind nu intelegeam eu cum functioneaza cite un cuplu, de ce unul e asa si celalalt e altfel si mama mi-a spus  ca “ Dumnezeu da un bou si-o belea, sa traiasca si ala pe linga ala!” si uite asa m-am ales si eu cu o grija, sa ma intreb de fiecare data, cine e boul si cine beleaua!