Jumatatea

Ce inseamna sa-ti gasesti jumatatea? Ce inseamna asta?  Cand stii ca el e? Cautand, simti ca stai si te uiti la el si te scurgi pe sub masa, lesinata la gandul  ca daca te dai de gol si se prinde ca esti topita dupa el, incepe batalia? Ca e o batalie, nu? Cu un  inamic si cu un viitor supus, care, de regula e prostul  indragostit! Sau cand intre noi e o tensiune de o simti ca pe un arc electric si nu stii cine va face primul pas? Nu stii daca sa faci tu o miscare sau el. Nu  mai stii face nimic. Stii doar ca te uiti in ochii lui albastri si ai un singur gand: care e urmatoarea  mutare? Sau cand il vezi ani de-a randul pe langa tine, dar nu–l vezi  cu adevarat  si, intr-o zi, se intampla ceva si ti se inmoaie genunchii si zici “aoleo! ce ma fac acum?!” Ori cand mergem amandoi ani de zile la scoala, ne imprumutam carti si invatam nopti lungi si, intr-o zi, cand totul pare catre final, realizezi ca nu prea mai poti fara el, fara tampeniile lui, fara grija aia a lui de baba…

Nebunia asta cu jumatatea, cred eu, o ai pe la 20 de ani. E asa ceva in tine care iti da aripi zi de zi si incepi sa zbori cate un pic, cate un pic in cautarea lui, a iubirii vazute intr-un film sau citita intr-o carte. Fiecare cu inima lui in pumni ca si cand isi cauta un loc. O alta mana calda care sa-ti spuna “hai, esti in siguranta aici!” Uneori e posibil sa gasestii un astfel de om, sa crezi ca el e, ca acolo e locul tau… si speri si iubesti disperat si crezi ca esti singur pe lume, doar tu si el. Apoi trece timp si simti ca parca ceva nu mai e la fel si-ti spui ca poate asa e maturizarea, ca asa trebuie sa fie, mai rece, mai asezat, mai calm. Si astepti  sa mai apara flacara aia mistuitoare, secunda in care ti-ai spus ca esti fericita asa, cu el, ca el e, ar putea fi, ca langa el ai putea sa imbatranesti. Ca in orice poveste e nevoie de doi ca ea sa fie intreaga, rotunda; si incepi si–ti pansezi rani pe care ti le face cu un zambet  aruncat   intre doua rautati si incepi sa te  retragi cu sufletul plans… Ce sa faci cu o inima de vrabie speriata?Degeaba te ia cineva si te pune la adapost, tie ti se pare ca ai pierdut, ca s-a dus marea sansa  a vietii.

Si mai trece un timp si parca iar ti se-ncalzeste inima. Nu mai arde, e caldut, e culcus bun, ar putea fi, se poate ca el  sa fie;  si se amesteca  parerile si soaptele din jur si pare ca… hmmm, .asa trebuie sa fie, nu mai e  zapaceala dinainte, poate e mai bine asa, asezat. Parca esti gata, gata sa te arunci din nou  cu toata inima. Si  totusi ceva te opreste…

Si  te opresti. La timp sau gresesti, habar nu ai, nu mai ai disperarea de a fi cu orice prêt, cu el. Cateodata iti trece asa, salbatic si arogant, un gand care-ti arata  cu degetul, acuzator, ca pe celalalt l-ai pierdut, pe celalalt l-ai indepartat tu, cu  ideile tale, cu principiile tale. Daca unul din ei era el? Daca ai gresit?  Si iti promiti sa nu mai gresesti, sa nu mai fii si tu chiar asa. Nici nu stii cum ca tare ti-ai mai trage o sapuneala, ca parca nici tu nu mai stii ce vrei…

Si intr-o zi… Eheee…colegii tai au copii mari, au cate doua joburi, au trecut demult de vreme aia cu pasiunea, cu disperarea de a nu-l vedea o saptamana, cind nu–ti pasa daca dormi sau bei apa fara el. Se suporta si-ti spun, fara sa se ascunda unul de celalat, cum e cu asta, cu casatoria. E o chestie de anduranta: te bagi si tragi daca esti in stare, ca nu prea mai ai de ales. Si tu, uimita, te uiti la ei si-i vezi cu ochii de atunci, cand se luptasera  cu toata lumea care intr-un fel sau altul le era impotriva.

Si ceilalti, cei mai multi divortati, cu copiii cand la unul cand la altul, desi se razboisera cu toate neajunsurile si reusisera  sa–si faca nunta de vis, sa aiba copii…

Te uiti la ei si ei se uita la tine si simti in privirea lor ceva: amestec de mila si superioritate – ei sunt doi, sunt impreuna, atat de nefericiti, dar impreuna.

Da, uneori te gandesti – unde am gresit? Chiar am gresit?

Viata te mai incerca si-ti trimite de toate. Si daca mereu te-ai intrebat care e el, jumatatea mea, vine un moment in care nu te mai intrebi nimic. Il asculti vorbind; vorbeste despre lucruri normale, cainii, pisicile, mare, copiii altora, noaptea, dar ii iubesti fiecare cuvant, asa usor rarait si cu ochii calzi. Nu-ti mai pui intrebari si termene. Doar traiesti si iti croiesti povestea, atat. Toate povestile nascute asa, ale tale sau ale altora, sunt povesti  frumoase traite pur si simplu, fara nici o regula. Singura regula impusa  a fost sa nu minti, sa nu te minti.

Intr-o zi, povestile tale uitate fac cumva si se intalnesc. Si uimita iti regasesti iubirea mare, prima ta iubire mare, jumatatea  cea dintai. De cata suferinta te-a scutit cine ti-a spulberat visele care te-au tinut treaza nopti de-a randul! Azi jumatea este exact ce detesti, exact ce nu ai fi vrut trai  vreodata. Nimic, dar nimic din ce credeai tu ca vezi si stii, nu era asa. Inocenta si puritatea iubirii curate te tinea intr-o zona in care nu incapea nimic inchis, nimic  urat care sa-ti tulbure visul de fericire. Si fara vorbe, in gand, ii multumesti cui leaga si dezleaga destine, ca te-a lasat sa plangi, sa adormi plangand si sa te crezi nefericit si-ti promiti tie, ca o ultima promisiune facuta vietii tale, care din clipa asta, o sa iubesti pur si simplu. Fara intrebari, fara asteptari, fara sperante si fara sa mai cauti jumatati!