Doamna Lucia Muresan, multumesc

Nu mai stiu in ce an de facultate se face Shakespeare-toata dramaturgia.  Sau cit apuci sa faci intr-un semestru. Se dau examene din piesele lui, e poate singura ocazie cind poti  alege sa joci orice rol. Nu o sa te puna nimeni la zid, esti inca in scoala si e chiar timp sa exersezi .  Asa se face ca mi s-a pus in brate Doica.  Nu-mi amintesc exact ce bucata alesese profesorul, a trecut mult de atunci … Ce-mi amintesc  clar insa, este faptul ca am repetat o vreme in dulcele stil clasic, fix dupa text,  stare, personaj, pina intr-o zi , mai exact cu 3 zile inainte de examen, cind profesorul cu care lucram s-a gindit ca parca  nu ii mai place asa mult  ce facem facem si s-a hotarit sa schimbe tot. Cu trei zile inainte? Innebunisem. Toti.  A inceput sa-mi spuna ca Doica e cugindul la o viata amoroasa neimplinita si incepuse sa-mi dea indicatii cum sa joc asta.  De aici mi s-a rupt filmul.  Nu am inteles nimic din ce voia, de ce tine mortis sa intram in zona  asta,  nu cred nici acum ca avea un fir de dreptate. M-am impotrivit  din rasputeri, nu asa simteam, nu-mi era deloc la indemina  sa simplific asa lucrurile. Si nu ma simteam  deloc  confortabil. Pentru ca nu credeam  ca asa e  bine!

Acum imi vine sa rid, dar atunci. La un moment dat m-am urcat pe pervaz si stiu ca ma enervasem atit de rau  de-mi venea sa sar de la etajul  doi,  numai sa fug de acolo! (Intr-o zi am plecat toti, ca facuse astfel de schimbari cu toata grupa! Si ne-am ascuns la un barulet din apropiere. Cind a ajuns in sala a vazut ca nu e nimeni si, deci, cu cine sa repete? Sigur ca a doua zi ne-am dus ca si cind nu s-a intimplat nimic, dar am avut si noi mica noastra fronda!).  Ma scosese de tot din stare, ma scotea din minti, nu mai voiam examen, nu mai voiam teatru!  Au fost discutii multe, aspre, aprige,  cu el mereu aveam discutii. Nu o data m-a dat afara din clasa si nu m-a primit trei zile la curs.  La  examen am facut asa, un soi de compromis intre ce voia el si ce simteam eu. Si a fost fix … ca o  lesuiala asa si m-a cam durut.

In acelasi examen eu am vrut sa fac Katherina . Eu si unul din baietii foarte buni din clasa, genul brinza buna in burduf de ciine; noi doi si o bucata de mocheta verde. Atit.  Fara  nici un décor,  doar noi  doi imbracati  in costumele  de miscare si textul minunat al lui Shakespeare.  La bucata  asta lucram cu una dintre profesoarele mele, o adevarata doamna,  Lucia Muresan, careia ii datorez multe,  incepind de la felul in care ma asez pe un scaun si terminind cu increderea in mine, ca pot orice.

Doamna mea e acum in Rai. Nu stiu om mai blind si mai constiincios ca ea. Nu stiu om care sa fi muncit cu noi  toti, bun sau slab, cum a muncit ea, nu stiu om care sa fi dat sanse  egale tuturor cum a facut ea! Rar mi-a fost dat sa vad atita frumusete si devotament intr-un singur om. De asta cred ca Doamna Lucia  Muresan, e in Rai .

Doamna Lucia era mindra de noi si si-a chemat un coleg englez care era in Romania  intr-un soi de schimb cultural. Suna a lauda, dar a iesit minunat! Imi amintesc  cit l-a impresionat  faptul ca eram foarte agili amindoi (eu aproape ca l-am smintit in bataie  pe bietul Berry,  desi nu eram vreo slabanoaga nici atunci!…) si i-a placut si lui, englezului venit din tara lui Shakespeare .

Au fost doua texte diferite, lucrate cu doi oameni, ambii profesori de actorie.

Unu a dat cu biciul si a incercat sa se impuna; celalalt m-a simtit; si m-a condus din umbra acolo unde a vrut  fara ca eu sa mi dau seama.  M-a simtit, m-a priceput  si m-a condus nu doar atunci; patru ani m-am uitat in ochii ei si am stiu ca pot sa merg orbeste  pe mina ei. Si-am facut “Frumos e in septembrie la Venetia” si am facut “Epitaf pentru George Dillon”, roluri grele pe care Doamna  mea  avut incredere sa mi le dea.  Si eu am avut incredere ca stie ce face.

Despre asta  vreau sa vorbesc de fapt.  Despre increderea  in omul din fata ta, omul in miinile caruia iti pui  viata, sufletul, sperantele. Asta inseamna pentru mine “meseria” de actor. Oameni  vii, care care se nasc dintr-un text si singele tau si sufletul  tau ros de indoieli, macinat de neputinte sau vesel,  tonic si puternic, care traieste cu rolurile lui zi de zi, care isi ia aripile dintr-un spectacol si aplauzele de la final ori din energia  fabuloasa cu care se umple  in fata publicului, de la public. Incredere in omul care sta in fata ta si te duce si te  intoarce si te obliga  sa cauti adinc in tine lucruri nestiute, capacitati de care nu aveai habar, sa te cauti si sa te reinventezi de fiecare data, gasind mereu fetele tale nevazute.  Bune sau rele, puternice sau slabe-fatete ale personalitatii  menite sa te faca mai bun, mai performant,  special si puternic.  Poate spun o prostie, dar eu  cred ca de aici incepe performanta pe care o vedem in filmele facute dincolo-cam aceiasi actori  lucreaza cu aceiasi regizori-pentru ca impreuna  se stiu,  si unul stie ce resorturi sa apese  de  asa maniera incit sa obtina un efect fulminant  de la un actor care,  in mod normal, s-ar fi indoit de performanta lui…

Am avut mereu problema asta cu increderea- de unde sa  stiu cind pot sa am incredere  in omul care sta acum in fata mea ?De ce  ar trebui sa aiba cineva incredere in mine? Cum sa faci sa–ti dai seama ca omul cu care vorbesti, muncesti, caruia ii incredintezi secrete, neputinte, iubiri  te stie, te poate  pricepe si te  poti baza pe el ?La astfel de intrebari nu cred ca stie cineva sa raspunda!  Poate pentru  ca aceasta incredere se cistiga si se consolideaza in timp.  Se construieste asemeni  unei relatii pe care ti-o compui cu rabdare, ingaduinta si migala, tocmai pentru ca e  o investitie pe viata!

Increderea  cuiva intr-un semen e ceva atit de rar azi,  incid uneori e mai pretioasa decit o asigurare de viata! De asta nu cred ca e asa de usor sa-i acorzi incredere, cu adevarat, unui om care iti cere asta! Poate pentru ca nu sintem toti la fel  si pentru fiecare din noi e nevoie de alt tipar. Pentru ca sintem atit de diferiti, incit nici o masura a unuia nu i se potriveste celuilalt. Pentru ca, in ultima instanta, pentru incredere e nevoie de cunoastere si de ingaduinta!  Si de toleranta  si de dragoste. Si de cele 30 de secunde in care incerci sa te pui in locul lui. Si sa vezi “spectacolul” de la locul unde priveste el .

Cu actorii, cu artistii in general, se lucreaza greu. Tocmai pentru ca nu sintem la fel. Si norocul unui  actor este sa gaseasca  omul care sa-l citeasca dincolo de aparente, care sa-i simta mecanismele si sa stie cum sa-l  “manevreze”. Suna rau, dar nu e asa rau cum pare.

Nu am fost silfida nciodata; va imaginati cum e sa fii imbracata intr-un  furou cu pisici si-n niste izmenute moartea pasiunii si  sa  te dezbrace cineva  in spectacol in fata a citorva sute de oameni? Daca mi-ar fi spus de la inceput ce intentiona cred ca fugeam mincind nori. Nu mi-a zis nimic,  m-a facut sa am incredere in el si… a iesit Inima de ciine. La Ploiesti, in regia lui cu Gelu Colceag. Pe mina caruia as merge indiferent de ce mi-ar cere.  Pentru ca si-a cistigat increderea mea.

Am dat exemple din teatru ca asta stiu si asta mi-e la indemina.

Nu cred in prietenii care-ti dau suturi sa te mobilizeze.  Exista, probabil, oameni care asa dau randament! Cu biciul! Am avut colege care au facut figuri  frumoase cu monoloage din  Richard al treilea, dar au lucrat exact asa, sub bici! E si asta un fel de a performa, probabil,  in care eu nu cred. Nu cred in prietenii care–ti spun” esti minunata, ce bine arati!”, se intorc cu spatele si zic “Doamne, cine dracu a imbracat-o asa?” Nu cred in lucrurile facute in pripa, mai ales cind vorbim de capital uman, nu cred in “fa asa, ai incredere in mine”! Uite ca nu am. Pentru asta trebuie timp. Increderea e ca o casa care rezista doar daca se munceste serios la fundatie. Altminteri, easy come, easy go!

Am incredere in oamenii care nu-mi intra in viata aruncind buzduganul inainte, asemeni zmeului din povesti  si-mi spun “eu stiu mai bine”! In cei care tac si fac si ma lasa muta de admiratie. Am incredere in oamenii care stiu sa nu amestece prietenia cu afacerea facind un talmes balmes din toate. Am incredere in cei care incearca sa ma cunoasca si sa ma invete, carora le pasa  cum functionez si care nu-mi spun niciodata  “e foarte prost ce-ai facut”! Ci vin si-mi spun” Nu e rau! hai sa incercam si asa, uite o alta varianta!”

Si mai cred in oamenii care isi respecta cuvintul!  Dincolo de micile poticneli umane am incredere in oamenii care in clipa in care au promis si fac, nu isi cauta tesla de nervi ca au apucat sa promita; cred in putinii care stiu sa treaca dincolo de toate chestiunile personale si sa-si respecte promisiunile si cuvintul. Si eu pe astea le trec la onoare. Ca inca mai cred in ea.

P.S A doua zi dupa acest post am plecat la Brasov la concursul 48 de ore! Like it!