Telefonul din zori

Suna telefonul… la 6 dimineata?? Injuratura mi-a scapat printre dinti si printre ochii intredeschisi- cine sa ma sune, mai nene, la 6 dimineata? Un gind scurt a zvcnit si mi-a ars ca un fir scurt in inima…

Nu cred ca e cineva care sa se simta confortabil cind ii suna telefonul in zori… la o ora la care sunetul ala nu poate sa fie de la o greseala ci de la o veste proasta! Nu te suna nimeni in zori sa-ti spuna ca ai cistigat o excursie… Si de mi-a trecut vreodata prin minte vreun gind,  l-am  alungat cu indirjire, asa ca in clipa in care una din surorile mele imi spunea, cit putea ea de blind  ce si cum …m-am asezat si am ramas cu telefonul  lipit de urechi si cind nu mai vorbea nimeni. Am stat asa pina pe la 9 cind am putut sa sun si restul lumii sa ne mobilizam si sa plecam.

Ai nostrii au prins alte vremuri- au prins un razboi(mama era copil!), au prins seceta, foamete, saracie, soldati nemti si rusi, au crescut muncind constiincios-la tesatorie, la uzina, pe cimp, acasa, cu vite, cu cai, cu locuri de cosit si adunat prune,  cu copii, cu case de tinut …Au crescut muncind cu indirjire, au trait fara sa aiba vreodata in minte “am motiv sa ma dau jos din pat?”,au trait pur si simplu, dupa niste legi  nescrise, niste legi ale unei sanatati psihice din ce in ce mai rara…Au trait si au muncit dupa principiul “sa ai la ce iesi dimineata”, adica pasarile, oile, vaca, ciinii, curtea, locul de pe cimp…

Munca indirjita, munca fara oprire…mereu arsi de soare, mereu munciti, cu palme aspre si unghii care nu stiu ce e aia manichiura sau crème … din miinile alea batatorite a iesit brinza buna si curate de la oile lor, mamaliga sau gogosile al caror gust nu-l mai gasesc niciunde … rufele albe, impecabile, spalate de mina, intinse “frumos, sa nu latre ciinii la ele’, si regula de fier, prima rufa intinsa e camasa barbatului din casa, sa se stie ca acolo e un barbat,  din miinile astea  invatate cu munca,durerea si asprimea  m-am facut eu mare si frumoasa…miinile astea m-au crescut si mi-au dat ce am …si ce nu am -puterea si incrincenarea si dirzenia ei de aface totul cu abnegatie, cu generozitate, cu  daruire si cu sacrifii  duse la extrem!

Nu fac nici 10%din ce a facut mama. Sau Ana! Ana mea care a ramas cu mama.  Cea mai destepata dintre noi, cea mai buna la scoala, minte brici la matematica, cea mai luptatoare dar si cea  mai incercata, a ramas cu mama. Nu a vrut sa plece cu noi, sa-si caute visele sau sa-si schimbe viata …a ramas cu ea, sa aiba grija de  casa si ce tot ce iubeste mama-pasari, gradina, curte frumoasa… Ana nu e vreun munte de om, noi doua semanam mult fizic dar ea e cea care sta acolo, cu mama, si  suporta in tacere critica de dimineata pina seara a mamei care, fara sa aibe habar, e perfectionista! Pina in virful unghiilor! Ea nu lasa nimic la intimplare, totul trebuie  sa treaca prin mina ei, totul e sub supraveghera ei, totul e asa cum zice ea. Doar asa. Si ce si cum isi ia medicamentele cade tot in seama Anei …Ca  mama, stapina pe mosia ei, nu a dorit sa se mai indoape cu atitea medicamente,“se strica si se aglomereaza acolo, circuitul ” ii spunea doctoritei care o consulta si-i spunea ca nu prea si-a luat medicamentele de tensiune !” Din cind in cind Ana ameninta ca ma suna –sint un fel de baubau pentru mama, de mine se cam jeneaza, nu stiu de ce pe mine nu ma infrunta  fatis- si atunci, mai de sila mai sa tac, isi ia pastilele si spune daca o doare . Dar de obicei tace, mai  respira putin  ca si cum aerul i-ar fi portionat si nu spune nimic.

Pina in dimineata aia! Cind nu a mai putut sa respire deloc. Cu o saptamina  in urma Ana a vrut sa cheme o salvare si mama zice”si ce-mi face salvarea? “ lasa ca-mi revin .. de data asta nu a avut de ales ..si a ajuns la 5 dimineta in Pucioasa cu edem pulmonar, insuficienta cardiaca, saturatie de oxygen sub 50, cu o raceala la un plamin …Abia acum, cine cu un picior catre casa, realizez cit de aproape  a fost …

Ma tot intreb de joi –e mai bine sa se plinga tot timpul sau sa stringa din dinti ca ea si sa nu spuna nimic, pentru c a nu vrea sa ne puna pe drumuri? E asa de dificil cu ei care vor sa te menajeze( ce sa mai necajesc copilul, le are si el pe ale lui!!) dar nu realizeza cit ne poate darima faptul ca ei, stilpul existentei noastre, nu sint in regula, atit cit se mai poate  de la un timp incolo!  Jocul asta de-a protejatul, dorinta de a nu impovara cu grija fata de ei –asta e ceva ce numai parinti exerseaza si culmea !o fac pina nu mai pot!Dde ar stii cit ne doare cind dau ei de necaz si noi ne simtim mici si neputinciosi , cred ca ar face invers- ne-ar suna la prima tuse!

Am avut noroc. De data asta am avut noroc, noi toate.  Stiu, cineva acolo sus, a stat si va sta mereu de partea noastra, a ei, de fapt, ea are pile Sus…in toata nebunia in care traim am avut noroc, a gasit o doctorita buna care a stiut ce sa fac , si si-a dat interes, apoi  medicul care e si seful sectiei  la terapie intensiva s-a ocupat sa o puna pe linia de plutire (a doua zi a flat ca e mama Tantei si a a inceput sa faca glume cu ea; l-am sunat si l-am asigurat ca nu am de gind sa o mut, sa o iau de acolo, ca am incredere in el si bine am facut!)Am avut noroc, ca de obicei cind a fost vorba de mama, parca un inger bun se tine dupa ea si ne ajuta de fiecare data sa o scoatem la liman .Si o mai rog inca odata sa ne spuna din timp, sa putem face ceva .

Acum e bine. Atit cit se poate de bine in conditiile date! E inca acolo dar miine, cu putin noroc, o duce Ana acasa. Duminica,29, e si ziua Anei, ma gindesc ca niciodata nu am pot sa-i daruiesc ceva care sa recompenseze forta si stapinirea ei (acum 5 ani si-a pierdut barbatul dupa o batalie de 2 ani cu o diagnostic nemilos!), taria ei de  sta 48 de ore  in picioare pe la terapie intensiva, fara sa inchida un ochi si fara sa inghita nici apa!

Sintem patru  fete. Poate v-am mai spus, tata si-a dorit cu indirjire un baiat, nu a fost sa fie! Daca ar mai trai azi ar zice ca Ana e baiatul lui. Ana  e buna si docila, e muncita si obosita dar nu se vaita. Si celelate sint luptatoare si muncesc din greu dar azi mi-e gindul la Ana. Si la mamica. Mi-a povestit mama luni ca a stat linga ea, doua nopti, ghemuita pe un scaunel…si o mingiia pe miinile pline de branule si si-i spunea’ mamica mea frumoasa…mergem noi acasa, la noi …!’

Azi e poate una din zilele in care am garda jos. Am lasat-o pentru ca am o zi in care imi pare rau ca nu am copii. Mi-am dorit copii, multi, mi-am dorit toata viata copii, mi-a trebuit ani multi sa ma linistesc si sa nu mai iau asta ca pe-o pedeapsa ….Am inteles ca  Dumnezeu mi-a dat destule si nu am niciun drept sa gindesc asa. Unora le e data fericrea sub alte forme –mi-a trebuit ceva timp si am inteles. Povestea asta, care ne-a zgiltit de o saptamina, m-a aruncat cu forta intr-o realitate cruda, la care nu m-am gindit pentru ca nu am mai vrut;  venim si plecam. Unii mai devreme altii mai tirziu. Niciodata insa, nu sintem pregatiti sa pierdem  pe nimeni, indifferent de timp, de ani, de circumstante. Si  ma gindesc ca ar fi bine sa  ne adunam tot ce mai avem in noi de daruit, cita iubire si sacrificiu mai avem, sa-l ducem acolo unde e nevoie, acolo unde iubirea si multumirea e asteptata si face bine .

Ma gindesc ca daca m-as apuca sa desenez cum arata viata acum, in clipa asta as pune-o ca un cerc pe hirtie; pleci dintr-un loc si ar trebui sa te intorci. De unde ai plecat,cu cine ai mers pe drum, cui ce-i datorezi, cui ii multumesti, cum esti rasplatit …si uite asa cercul capata cocoase, forme geometrice ciudate si nu mai e cerc…e un desen din ce in ce mai mare si din el  ies ies capete de copii, chipuri de mame cu par alb, miini batatorite de la coasa tatei, nepotii care se joaca, barbatii care beau bere si noi …noi care ne uitam de departe la toate aste si ne gindim ca daca le-am avut si inca le mai avem …ce ne mai trebuie ?un pic de liniste . Dar asta nu mereu depinde de noi . Si fara sa vreau imi amintesc de un presedinte care  spune in gura mare ca guvernul lui nu –si mai permite medici .Nu-si permite sa-i plateasca.L-am urit pe Baseascu cu toata fiinta mea cind a spus asta –si sapatamina trecuta l-as fi strins de git! Cum ziceam am avut noroc. Dr Petresc , Dr Tudorache, Dr Dinu- sint niste nume de oameni. De doctori. Care sint intr-un oras mic, la Pucioasa, care nu stiu daca iau spaga, nu le-am dat 1 leu dar pe care i-am vazut ocupindu-se de bolnavi. L-am vazut pe seful terapiei intensive tragind de o targa in care era o fata scoasa din operatie.Poate intr-o zi o sa avem si linistea aia. Poate.

Pina atunci ….sa ne luam fiecare cercurile, sa ne jucam de -a inca viata si  sa ne gindim daca tot avem ceva, cit de cit pe lumea asta, cum sa facem sa nu ne strice nimeni joaca! Ca e singura noastra joaca impreuna!

P.S. Nu vreau sa intristez pe nimeni. As vrea doar sa facem cumva sa fim mai atenti cu ai nostri -mame, tati, bunici, frati -oameni dragi si pe care, uneori, luati de valurile in care ne tiraste lupta pentru existenta, ii lasam intr-o aminare, ca si cum am avea tot timpul din lume. Citeodata nu mai avem timp; sa nu ne para rau dupa aia ca nu am facut ce trebuia, cind trebuia! Considerati ca v-am pupat pe toti cu toate neamurile dragi!

 

 

 

 

 

 

 

16 thoughts on “Telefonul din zori”

  1. Doamna Nuami, vorbiti atat de frumos, de mi-au dat lacrimile. Dupa ce am citit toate gandurile dumneavoastra, am avut impulsul sa ma duc sa o imbratisez pe bunica, care ma iubeste atat de mult si este atat de buna cu mine. Nu stiu ce o sa ma fac cand nu va mai fi. Toate cele bune va doresc si multa, multa sanatate dv. si mamei dv. Va pup cu drag.

    Reply
  2. Asa sa faceti sa-i imbratisati si sa le spuneti in fiecare zi, sa nu amanati…. dor gesturile nefacute la timpul lor, dor rau si nu exista leac. Sanatate si D-zeu sa va dea putere.

    Reply
  3. Ma bucur ca mama ta si-a revenit, e minunat ca ai scris despre familia ta – oameni deosebiti TOTI. Sa ne traiasca Ana, sa-i dea Dumnezeu viata frumoasa si fericita! Asa om intalnesti rar… Ana e un erou in toata regula.
    Domnul sa binecuvinteze intreaga familie si sa auzim numai si numai de bine!!! “Acum raman aceste trei – credinta, nadejdea si dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea”.

    Reply
  4. Frumos, emotionant chiar pana la lacrimi (asa sunt eu mai sensibila)Mi-as dori ca macar jumatate dintre noi sa fim alaturi de parinti (in cazul meu doar mami)asa cum sunt eu , am si norocul sa o am foarte aproape de mine(2 statii de metrou),de cel putin 2 ori pe saptamana merg la ea si fac de toate dar nu mi se pare nimic prea mult,prea obositor sau mai stiu eu cum, tot ceea ce face pt mama fac cu daruire si dragoste,Imi doresc ca multi foarte multi copii sa-si iubeasca si ajute parintii . Iubind esti mai bun. Va pup si multumim pentru randurile emotionante.

    Reply
    • Asa e.Nimic nu e greu pentru ei -nici lor nu le-a fost usor si totusi!imi doresc din inima sa ne cistigam din timpul pierdut aiurea si sa-l petrecem cu ei, atit cit ii mai avem! va imbratisez pe amindoua!!

      Reply
  5. Sa traiti sanatosi si bucurosi multi ani toate cinci plus ceialti! Stiu ca va apreciati si va sustineti unii pe altii. Sanatate multa!

    Reply
  6. M-ai emotionat de mi-au dat lacrimile , Nuami . Ma bucur mult ca ati reusit sa depasiti aceasta problema de sanatate a mamei tale si ca acum e bine . Va doresc sanatate multa si multe bucurii impreuna de aici incolo . Din nefericire eu nu-i mai am pe ai mei , singurul lucru care mi-a mai ramas e sa le duc flori la o cruce intr-un cimitir ……

    Reply
  7. Am citit “povestea” ta si m-a emotionat.Inteleg prin ce-ai trecut dar in final m-am bucurat ca mama ta se simte bine.Si eu imi iubesc parintii si vorbesc cu ei in fiecare zi.Sunt batrini:au 83 de ani(fiecare)si mai muncesc inca. Au ajuns doua umbre care se misca prin curte.Ei au mai mare grija de mine decit imi fac eu fata de ei.Gata.Nu mai pot sa scriu.Am obosit.Te pup.

    Reply

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.