Lectii pentru mine

Ti  se cam rastorna lumea cind iti pleaca un prieten …si te  gindesti la cei care  ti-au mai ramas. Si-i iei la rind si te gindesti care, cum pe unde e, ce-ai putea sa faci pentru fiecare… Te gindesti  daca nu cumva ai gresit fata de vreunul si nu i-ai spus “imi pare rau! iarta-ma!”, te gindesti la altul care s-a racit asa, din senin, si nu mai stii nimic de el si iti propui ca, orice ar fi, sa-l suni si sa-l intrebi ce face, daca e bine…Trece un timp si-ti dai seama ca de fapt nu prea ai ce  sa faci, ca fiecare are un drum si o soarta a lui, si ca toata vinovatia care te  doboara,  cind i se intimpla unuia ceva, e doar din durerea ca esti neputincios. Ca nu ai putut  schimba nimic.

Te gindesti zile la rind dupa aceea  ce ai fi putut face, daca ti-ar fi stat in puteri ca lucrurile sa fi fost  altfel. E o discutie lunga si apriga cu tine, dar necesara.

Nu. Nu as fi putut schimba nimic. Nu as fi putut face altceva. Fiecare dintre noi face niste alegeri  la un moment dat si traieste cu ele. Si le asuma sau nu, din clipa in care a ales, a decis. Si mai devreme sau mai tirziu, vor aparea ginduri care te vor pune intr-o lumina vinovata ca nu ai facut tot ce trebuia, ca nu ai fost mai blind si mai tolerant, ca trebuia sa fii mai  atent si mai bun; si se aude  o voce mica si slaba care  vrea sa te ridice,  si-ti  sopteste, peste cealalta, a vinovatiei, ca asa a fost sa fie; ca uneori esti obligat sa te supui alegerilor  pe care le fac ceilalti, in raport cu tine, si chiar daca ti se face inima ghem de durere, accepti  hotaririle lor.  Si cind trec  anii, si durerea se estompeaza, si ramine  mai mult in amintire, e bine sa  fii multumit si sa privesti inapoi cu intelegere si liniste;  e bine  sa faci la fel  si cu vinovatia. Sa o lasi acolo, in trecut. O judecata ,da, de aia riguroasa, e sanatoasa  acum si o sa-ti fie limpede ca ai facut ce trebuia, cind celalat a hotarit.

Spre norocul nostru  avem de partea noastra timpul care vine si mai pune uitare, mai pune zimbet, mai pune o bucurie mica…si uiti ca ai promis sa nu mai iubesti asa, pina la desfiintare, ca nu mai vrei cu niciun chip sa lasi pe cineva sa intre atit de adinc in inima ta incit, ani la rind, sa nu te poti uita la cineva fara sa vezi alt chip. Ca nu poti sa faci nimic fara ca mintea ta sa faca comparatii…

Citeodata am sentimentul ca merg  in parale cu  mine. Si privirea mea, fata de mine, e mereu acuzatoare. E mereu cu reprosul de git. E mereu cu sentimentul ca am lasat ceva neterminat, ca mai am ceva de pus la punct, mereu intr-o continua neliniste si disputa…ca si cind as fi altcineva care vrea din ce in ce mai mult de la mine. Si eu ii spun sa ma lase ..ca azi am obosit …sau nu am chef ..

Probabil,  fiecare dintre noi simte la fel. E mereu intr-o contradictie cu sine,  mereu  intr-o cursa nebuna de la minte la inima, incercind sa o convinga pe una sa fie mai toleranta cu cealalata. Nu stiu cine reuseste sa le puna de acord, pentru un timp mai lung; dar cred ca atunci cind reusesti sa ajungi la o intelegere se cheama ca esti fericit .

De aia, probabil, citeodata ma smecheresc si ma bucur ca un copil vesel si fara griji de o pisica cu ochii albastri care se uita poncis la mine si se aseaza pe plexul  meu solar(cica simte ea ce e acolo!) sau de o esarfa de la prietenul meu …caruia i-am reprosat mereu ca m-a umplut de esarfe… acum nu mai are cine sa-mi cumpere esarfe …Ia uite,vinovatia !!! A si venit …da, stimata doamna Vinovatie, i-am multumit de fiecare data si le-am purtat asa cum m-a invatat el sa mi le infasor, de doua ori …sa –mi tina de cald…

Dupa dueluri  mari, intre viata si moarte, cind moartea cistiga, simt cel mai acut nevoie sa-i stiu pe toti cei dragi inimii mele in, siguranta. O siguranta relativa, stiu, dar acum, in clipa asta, e vital sa stiu ca sint toti, acolo unde le e locul si deocamdata, inca, mai sintem.  Si  tare as vrea sa sar in sus de bucurie pentru nimicurile din care se compune, de fapt,  viata .

Am inceput din nou un training cu mine ….ce-ar fi sa nu ne mai facem atitea reprosuri? Ce-ar fi sa nu ma mai simt asa vinovata ca am  baut o bere? Ce-ar fi daca nu m-as mai supara pe mine  ca fusta nu mai flutura  acum doi ani ? Nu sint obeza, am niste kg in plus…nu am fost model niciodata, am stat cu sabia deasupra  capului  sa nu ma mai ingras de cind sint pe lume, am ascultat latraturile unora care nu m-au vazut in viata lor dar care m-au bestelit pe unde s-a putut  ca sint grasa…Ce-ar fi sa nu mai fac atita caz?? Ca sint defecta e clar,  atitia ani in care am socotit  grasimi si pe  urma indici glicemici si-au pus amprenta pe viata mea; incerc doar sa ma bucur de o bere neagra la o masa cu prietenii mei care s-au saturat de mine sa beau apa; sau limonada si aia cu miere, cu apa plata , nu rece, la temperature camerei .  Si mai si rid ca apa mea e mai scumpa decit berea lor .

Si  o sa ma lupt cu mine sa nu o sa ma mai cenzurez, si sa-mi iau ingaduinta  sa  visez. La lucrurile pe care mi le-am dorit, la lucrurile pe care vreau sa le fac, la cita iubire mai am de dat. Pina acum am avut o alta lupta de dus cu mine, sa nu mai visez pentru ca neimplinirea  sa nu ma mai doara;  si ce daca o sa ma doara? Si ce daca o sa visez ca joc si nu iau un casting? Si ce daca eu o sa-l iubesc si el o sa plece? Durerea aia sfisietoare e dovada ca sint vie. Ca sint. Si ca pot sa o mai iau de la capat inca odata. Si inca odata.De cite ori o sa fie  nevoie.  De cite ori o sa fie cazul o sa las garda jos si o sa accept ca niciodata imbratisarea aia, larga si calda, imbratisarea cu toate aripile si cu toata inima. In care eu ma fac mica  de fericire, de drag si de liniste.

Doar asa simt ca ma pot revansa fata de linistea aia totala  si definitiva.