cum am inceput

A venit si vara, o lunga  vara  fierbinte  de care m-am bucurat din plin, mi s-au incalzit “ciolanele batrine’(ca sa citez pe cineva!) si mi-am propus  sa adun soare cit am putut duce…se vede treaba ca nu mi-am  indeplinit misiunea  ca a venit iarna brusc, desi ii era vremea tot brusc va fi pentru mine mereu. Nu-mi place iarna, nu mi-a placut niciodata, nici macar de la gura sobei …am avut oroare de timpitii de baieti care credeau ca daca-mi  freaca fata cu zapada sint de gasca, ultimul bulgare avea si niste gheata in el, era sa-mi sparga capul… Femeia de acum nu a uitat sania de copil si bucuria de a sta in casa, la soba, in diminetile dinainte de Craciun cind venea de la biserica unde primise impartasanie(ehe!!) si acum era protejata si de pupat! Nu a uitat de ceaiul cald si covrigi, de linistea de dupa colindat…atunci era mica si totul era in sarcina parintilor…acum  parca nici iernile nu mai sint asa linistite si blinde, pentru ca nimic nu mai e cum a fost, pentru ca  totul e intr-o continua schimbare si uneori nu esti in stare, nu poti sau nu stii cum sa tii pasul-cu viscolul de afara sau din vietile oamenilor care iti traverseaza viata …

As minti daca nu as  recunoaste ca am avut o vara si o toamna frumoasa si ca am trecut cu bine peste anul asta-cu un hop cu mama, cu o pierdere  a unui om drag, cumva previzibila dar ca totdeauna, tot speri ca va fi mai tirziu …am trecut cu bine, sintem inca toti, eu am un fel nebun de a-mi contabiliza linistea. Ma trezesc citeodata  ca-mi apar de nicaieri momente de liniste perfecta, cum ma opresc de parca as vrea sa-mi aud inima bataind si ma gindesc la toti ai mei si mi-i  numar in gind, si-i vad cu ochii mintii pe fiecare la locul lui…mama e prima, mai e, cu bune si cu mai putin bune si pe  urma restul, unu cite unul …si nu odata, cind unul dintre ei a fost la ananghie m-am rugat si i-am cerut Lui sa ia de la mine si sa puna acolo unde e nevoie, ca eu mai pot …cred ca  uneori ne aude si ne si indepineste dorintele  si cind nu-mi iese ceva  imi amintesc de ruga aia si ma retrag…si astept …sa se intimple ceva …

 Nu mi-am imaginat niciodata ca intr-o zi o sa va arat coperta unei carti… in care e prinsa parte din viata mea, cu bune si cu rele, asa cum le-am putut pune pe hirtie, atit cit am putut scrie… si cind ma gindesc cum am inceput sa scriu …

Ii datorez asta unui om fabulos, Corina Constantin, azi e reprezentatul Disney pe Romania, ma stia de pe vremea cind facea promo-uri in Pro tv  ea si Bradut Florescu(alt baiat minunat si special !) Corina m-a adunat, cam la 6 luni dupa ce s-a inchis emisiunea, ca pe o mata lesinata care se speria si de umbra ei( ma chemau toti pe la toate televiziunile sa ma intrebe tot felul de timpenii, ii interesa in mod deosebit daca m-am certat cu Teo! Ma lasa fara grai ideea de a aborda asa ceva …cum sa ma cert cu ea? De ce sa ma fi certat cu un om cu care rideam si plingeam cum nu mi se intimpla cu nimeni? Ma deranja curiozitatea asta”jurnalistica”  si lipsa lor de delicatete care nu a priceput nici pina azi ca oamenii se aduna cel mai adesea pe criterii de competenta si uneori, dincolo de o relatie profesionala perfecta e altceva, un fel de drag si de pretuire care se simte doar daca vrei sa o simti… declaratii in gura mare, de iubire,  de prietenie pe viata care se spulbera  in cel mai scurt timp posibil …am oroare de asa ceva. Oroare. Asta e cuvintul. Nu odata am avut in emisiune oameni care povesteau ce iubire perfecta au, cum au infruntat ei lumea si in mai putin de 2 saptamini aflam ca nu fusesera decit vorbe goale, care sa ajute la promovare, respectivii erau fie in divort fie plecasera déjà pe furis  de acasa…

In acest context m-a gasit Corina …mi-era frica sa deschd gura ca se interpreta tot, aveam reserve in a iesi undeva unde era presa… Intre timp m-am imprietenit cu “presa”, care are nume si chip pentru mine azi, si care stie ca la nevoie poate conta pe mine asa cum stiu si eu ca azi,  aceeasi “presa” stie cine sint eu si cum sint … Intr-o zi de vara, imi amintesc  ca era foarte cald si eu imi pusesem niste pantaloni scurti albi  si o bluza  primite cadou de la o prietena din Brasov(de la draga de Anthusia! sau Toni cum o stie lumea!))si acolo, in curte unde isi are Corina  biroul, am stat cu cu ea,  cu Corina, cu Calin si cu Petrus la o masa si ei mi-au spus sa-mi fac un blog si sa incep sa scriu( era relative recenta si plecarea lui fat frumos …ca asa e cu fetii frumosi, pleaca unu, vine altul…daca vine … daca nu mai asteptam, ca nu stam in ploaie, vorba lui Becali!)

Habar nu aveam ce si cum e cu blogul… mi l-a facut Petrus si de a doua zi am inceput sa scriu. Nu am banuit nicio clipa ce lucru frumos si important facusera pentru mine; de atunci scriu, cind pot, cind ma arde, cind am timp…e ca o curatenie, e ca o bucurie  pe  care mi-o fac mie…

Nu stiu sa scriu ca la carte, nu stiu scheme, nu m-a invatat nimeni in mod deosebit ce sa scriu sau cum sa scriu… Cind m-au sunat oamenii de la editura si mi-au propus sa scoata cartea am ramas asa, un pic… da? Chiar merita puse intr-o carte?

Cred din toata fiinta ca trebuie sa ne oferim in fiecare zi sanse de ne schimba, de a face ceva cu noi cit sa ne placa de noi, cred ca meritam mai mult decit avem sau credem, cred ca e imperios necesar sa stim cine sintem si daca vrem cu adevarat ceea ce ne dorim… Cred ca adesea avem  neaparat nevoie sa ne uitam la noi cu blindete si cu intelegere ca sa ne putem corecta, bucura, creste, ierta …

Cind a intrat cartea in tipar am rugat-o pe Alina, care a  editat cartea, sa scrie pe prima  pagina ca e dedicata tuturor prietenilor mei care m-au incurajat sa scriu… e felul meu de ale multumi din toata inima celor care de vreo 3 ani au rabdare sa citeasca ce scriu. Si odata cu multumirile pun si imbratisari multe si din toata inima  de la un un om  care nu se stia atit de iubit!