A depinde, a iubi

Depindem unii de altii mai mult decit am vrea ori ne imaginam; depindem de privirea cuiva, de imbratisarea cuiva, de zimbetul cald al cuiva, de aprobarea cuiva. Mai mult, nu putem fara. Cinstit, rasucind cutitul in rana –niciodata inima si mintea nu s-au inteles, de ce sa inceapa de acum?

Cum sa-i spui mintii  ca il iubesti si gata? Ca nu-ti pasa ca el te iubeste mai putin, ca nu e dispus sa faca mai nimic pentru povestea asta care ar fi putut sa fie drum lung si frumos, construit cu mainile strinse una de cealata? Cum sa-i spui mintii sa te mai slabeasca cu reprosurile si amintitul din doi in doi  ca e las, ca nu a vrut nici o clipa sa se arunce intr-o batalie aproape pierduta,  ca nu va stii niciodata cit a insemnat  privirea lui, zimbetul lui, imbratisarea lui, ca nu-ti pasa decit de linistea si de prezenta lui? Cum sa faci sa o pui linga inima care nu stie alta muzica  decit sunetul pasilor lui, mirosul lui, vorbele lui putine si mereu aceleasi, parca lipsite de sens, cuvintele mereu putine si prudente care se tem ca de foc sa spuna ceva mai mult, ceva ce te-ar determina sa crezi ca e mai mult decit pare? Cum sa-i spui inimii sa termine odata cu zbuciumul si cu lacrimile, ca hotarile luate la rece sint ca drumul fara intoarcere?

Depindem infiorator de mult de un om pe care il iubim  si nu e bine, desi asta ne tine; iubirea unuia pentru altul ne-a adus impreuna, iubirea pentru cineva a trasat liniile care ti-au construit viata si totusi, aceeasi iubire, la un anumit timp, te scoate la mezat si te vinde pe mai nimic, de obicei  pe o lincezeala surda, intre patru pereti, intr-un compromis care poate parea ceva ce nu va fi niciodata-o casa, un cuib, o oaza de liniste.

Depindem unii de altii si asta ne face slabi si sensibili si patimasi, si uitam ce usor  e sa inchizi usa si sa traiesti mai departe, ca si cind nimic, si nimeni nu a mai existat pina la acel moment… pina la un timp in care ti  se inchide usa si tie  si uneori, soarta, in marinimia ei, ti-o trinteste apoi cu furie, fix peste nas. Sa-ti mai taie din infumurarea cu care ai parasit, ai tacut, ai lasat in urma om care nu putea, nu stia trai fara tine. Neputinta si iubirea neconditionata a  unuia ii serveste de minune celuilalt care, prêt de o clipa, se crede un fel de zeu atotputernic pina in clipa in care, cineva ii pune la picioare niste crengi si le da foc. Buna treaba face  joaca asta a sortii, foc la picioare si o usa fix cit sa-ti rupa nasul.

Depindem si cind hotarim sa nu mai depindem, pentru  ca nimic nu poate fi uitat, pentru ca nu ti-l poti scoate din suflet, pentru ca ramin in toata fiinta ta urmele bucuriei de demult si, din cind in cind,mai simti gustul atit de rar si de intens al fericirii si te intrebi, cu sinceritate de copil prost, “cum e posibil  sa  uiti? Cum sa alegi sa pleci  si sa  renunti  la parfumul incredibil  al diminetilor  voastre?’Mecanismul, daca il stie cineva …

Dependenta asta taie aripi… si pe urma, ca niste ingeri cazuti, stam cu cioturile la vedere in speranta ca Dumnezeu va mai strica niste pene  pe noi si vom avea din nou aripile de la inceput si o sa putem sa ne ridicam din nou, din noi,  promitindu-ne, in timp ce aripile mici, nefinisate, incearca sa ne ridice in lumina, ca de data asta…

Sintem dependenti unii de altii si uneori nefericiti; si totusi, peste toate tristetile carora nu stim mereu sa le dam nume, singura care ne face fericiti cu adevarat, pina in prasele, e iubirea. Doar cind esti indragostit iti permiti sa nu-ti pese, sa te porti prosteste, sa spui cui vrea si cui nu vrea sa te asculte ce minunat e el si ce norocoasa esti tu… Iti permiti sa-ti scoti aripile la vedere si sa  stralucesti, in timp ce zbori, pe linga muritori de rind  care isi ascund aripile sub hainele lor frumoase, astepind ziua in care, fericirea de a iubi sau de a fi iubit le va arunca hainele si vor fi asemeni celor care nu mai ating pamintul.

Doar cind te indragostesti si devii absolut irational si timpit, vesel si senin, cind parca nu mai auzi nimic in jur in afara de pasii lui si vocea lui… doar atunci se zice ca un om e fericit. Atunci se intimpla ceva si cu mintea si cu inima, cind una tace si o lasa pe cealalta sa preia friiele, chiar daca cea inteleapta presupune ca va veni o zi cind ii va putea striga, triumfatoare si razboinica, ”ti-am spus!!Ti-am spus ca asa va fi”! Ei si?

Stiu… nu-ti mai lasi aripile sa se fringa. Cind simti raceala usii care se deschide incet cit sa se strecoare iar naluca, le aduni frumos si le pitesti si tu ca toata lumea sub niste haine frumoase si iesi printre oameni, ca un alt om ce nu-si va mai pierde  aripile si dorinta de zbor. Si uite asa, cu o pereche de aripi mari si largi, ascunse, treci prin lume si astepti. Ca cineva, asemeni tie, sa-si deschida aripile intr-o zi si sa te caute. Si sa te gaseasca.  Altfel de ce ne-ar da  Iubirea aripile astea de cite ori un om ne  pleaca? Poate e doar un fel al ei de  a-si plati  esecurile. Pentru ca iubirea adevarata  nu minte, nu paraseste, nu intoarce spatele, nu te sterge din istoria ei, nu te uita, nu devine nepasatoare, nu incepe dimineata fara o privire catre tine. Si nu are liniste pina nu-ti spune. Ce mai e de spus.