Nu vreau sa socotesc cam citi ani sint de cind am terminat liceul si am plecat sa-mi caut rostul in lume ; stiu ca am avut noroc de profesori care m-au iubit si de colegi cu care am trait o perioada frumoasa, cu pasiuni si raceli, cu priviri piezise si lungi scrisori de reprosuri catre o prietena care te-a tradat , cu amintiri scrise in caiete ascunse pe sub haine in sifonier … era atita lacrima in scrierile acelea de adolescenta indragostita si tematoare ca mi- era rusine sa le citeasca si altcineva, mai ales mama, care s-ar fi speriat de “chinurile copilului’!
Nu am scris o carte, am scris despre niste lucruri care ma ardeau, am scris pentru ca asa am simtit si toate gindurile si trairile mele au ajuns publice pentru ca asa a crezut editura “Cartea de suflet”. Cum s-ar zice, e o treaba de marketing si… Dumnezeu cu mila. Ei bine, aceasta carte, carticica jurnal, mi-a adus niste bucurii incredibile , m-a facut sa ma simt rusinata ca lumea spune lucruri asa frumoase despre mine si ma sperii ca nu stiu daca sint asa minunata, nu stiu daca ma ridic la inaltimea asteptarilor pe care le au oamenii de la mine, cartea asta m-a facut sa ma simt iubita si admirata, m-a facut sa pling de emotie, de emotia aia care iti inclesteaza gura si in cap ai un singur gind”despre cine vorbeste ?”
Cartea asta a ajuns si in Targoviste pentru ca omul care-a iubit cel mai mult in liceu, dna Gabi Caloian, omul care mi-a cultivat dragostea pentru citit, pentru cuvinte, pentru literatura, a aflat de la Lili, colega mea de banca din liceu, (omul cel mai emotiv dar cel mai organizat de pe lume, inima clasei noastre fara de care nu am mai fi stiut unii de altii! ) de existenta ei si a inceput sa bata librariile intrebind de carte. Asa a a juns” Eu nu sint Tanta” in orasul adolescentei mele din care, acum, recunosc foarte putin, orasul a tinut si el pasul cu lumea, macar asa la exterior…s-a extins dar, otelaria sau uzina care asigurau locurile de munca sint asa cum le stie toata lumea. Eu stiu si mai putin asa incit, pentru mine, Targoviste va insemna mereu scoala mea si oamenii din ea.
Doamna mea profesoara a dorit sa ne vedem asa, organizat, eu cu cartea mea si ei cu dragostea lor-ca asa a fost. Sa le punem fata in fata si le-am pus, am intinerit cu 10 ani, cum zicea Lili. Le multumesc din inima ca au venit din Italia sau Buzau si am bucur din inima pentru ca inca sintem toti.
Din pacate timpul nu iarta pe nimeni si profesorii nu au mai ajuns toti. Unii nu mai sint pe aici, altii sint mai greu de deplasat… sincer, as vrea sa-l tin minte pe Dl Filip Neagu, dirigintele celor 30 de fete si 4 baieti asa cum era-un barbat incredibil de frumos, cu o tinuta coborita din carti cu gentilomi, director aspru si profesor de statica si betoane care sfida inspectoratul si lasa corijenti! Multi. Mi s-a spus de ce nu a venit ii multumesc pentru ca mi-a explicat cum e cu grinzile incastrate, ca ne-a invatat sa nu raminem niciodata cu un barbat intr-o camera ca o sa ne dezbracam singure…
Imaginati-va un om obosit dupa doua zile de drumuri cu treaba nu plimbare, dupa citeva ore de somn (vreo 5 ore, vreo 3 nopti consecutiv!)care sta in pragul unei clase elegante, mult peste ce am avut eu in clasa in care am invatat, si ii vede intrind unu cite unul. Recunosteam trasaturi dar nu nimeram numele din prima, aveam un nod in stomac … Am simtit nevoie sa-i imbratisez din toata inima cum nu am reusit sa fac atitia ani!
Dna Caloian este la fel de frumoasa si de cocheta la cei 70 de ani, eleganta si pasionata de lumea atit de minunata a literaturii, are atita dragoste in a povesti despre Marcel Proust si despre Noemi si Mara lui Slavici… Desi e singura, am inteles ca baiatul e plecat din tara, are o pensie de profesoar, habar nu am cum se descurca dar, are atita demnitate si eleganta cind vorbeste chiar si despre ceva ce o doare ca am simtit din nou cit de binecuvintata sint ca a fost profesoara mea. Singurul meu regret este “astia mici” de azi nu mai au privilegiul de a-i creste cineva asa, care sa le semene saminta iubirii de frumos cum a facut-o Gabi Caloian.Doamna, ma inclin si va iubesc!
Ar insemna sa scriu pagini lungi si sa va povestesc despre niste oameni care pentru voi sint doar niste nume si niste chipuri. Asa e sint niste Oameni, fetele sint mame cu copii mari, casatoriti pe la casele lor, eu parca eram aia mica de la B… ma uitam la ele cit erau mandre de copii lor, am facut ce face toata lumea-ne-am uitat la poze cu ei, ne-am promis sa ne mai vedem- o sa ne vedem cit exista Lili care e unica si are o inima cit jumate din tara asta!
A fost si celalalt pilon al cresterii mele, domnul Honorius Motoc pe care il adoram. Era asa de bun si de blind, asa bun profesor, nu am vazut tisnind scintei niciodata din ochii domniei sale, desi probabil ar fi avut motive, are niste ochi verzi si calzi si blinzi…e la fel sa stiti; a trecut timpul si peste domnia sa, dar dragostea fata de meseria de dascal si de copiii pe care i-a educat inca sclipeste in toata fiinta lui. Am vorbit un pic mai mult cu domnia sa, i-am spus multe din lucrurile pe care i le-am spus in gind de cite ori mi-a fost de folos ceva ce m-a invatat, am vazut cum arata un barbat care si-a iubit sotia, care o iubeste la fel si azi si care e trup si suflet linga jumatatea lui. E un barbat care si acum arata foarte bine si ma gindesc la cite ispite i s-or fi invirtit in viata, a fost la un moment dat inspector, viceprimar… si totusi nimic nu l-a clintit. Poate si de asta am cautat mereu oameni altfel in viata mea, asa m-au crescut, am invatat cma cum ar trebui sa fie toate.
A fost si Dan Stroila, iubirea mea din liceu… el era si atunci destul de timid, nici acum nu e vreun indraznet. Sper sa nu-l fi timorat prea rau…
Stiti, ma uitam la ei si nu realizam citi ani avem, unde s-a dus atita vreme. Pentru citeva ore am fost in alta lume, una in care ne-am imbratisat, ne-am bucurat si ne-am dorit din inima sa fim sanatosi.
Au fost si colegi care nu au venit-unii nu mai sint in tara, unii au avut tot felul de evenimente dureroase fix inainte cu o zi… A fost insa cineva care nu a vrut sa vina, o fata, tot colega de banca si pe vremuri prietena. A transmis ca nu doreste sa ne vedem in astfel de imprejurari si unul din baieti a intrebat” pai ce, astepta sa moara unul din noi?” ne-am mai pus un sprit si ne-am bucurat ca avem privilegiul sa ne vedem .
Probabil ca multi o sa va regasiti In ce am povestit eu desi, poate parea plicticos… sa va imaginati doar cum e ca profesorii tai de acum 30 de ani sa te tina minte si sa fie mandri de tine. Sa stea ei in banci si tu sa trebuiasca sa vorbesti. Nu mai stiu ce am zis, nu stiu daca am zis prostii, stiu ca am povestit faza cu dna care m-a admonestat ca am scris nostri cu doi de ii si dna mea de romana ris copios.
A fost minunata ziua de 23 iunie. Am plecat cu imaginile lor in minte si in fotografii, sa le avem cind ne-o fi dor sa traim, ca-n Proust, bucuria si emotia acelei zile. Si cu speranta ca peste 3 ani, cind ne-am propus sa ne revedem sa fim bine, toti.
2 thoughts on “Cu cartea la scoala”
Felicitari!
Pozele si postarea sunt deosebit de emotionante!
Eu sunt fana ta convinsa si de-abia astept un nou titlu, un nou material…
Chiar sufar ca nu mai am nimic creat de tine, mai ales ca, asa cum ti-am mai zis intr-o postare, eu aproape stiam toate povestirile din carte…
Please, mai scrie ceva, mai proiecteaza sau realizeaza ceva!
Felicitari!
Pozele si postarea sunt deosebit de emotionante!
Eu sunt fana ta convinsa si de-abia astept un nou titlu, un nou material…
Chiar sufar ca nu mai am nimic creat de tine, mai ales ca, asa cum ti-am mai zis intr-o postare, eu aproape stiam toate povestirile din carte…
Please, mai scrie ceva, mai proiecteaza sau realizeaza ceva!
Te imbratisez cu mult drag!
sa sti ca e din cauza de timp si de agitatie…e un proiect mare si sint cam imprastiata , recunosc,din toamna ne adunam.Multumesc !te imbratisez!!