M-a ars cind am aflat de Andreea… nu-mi vine sa cred si imi pare rau ca am crezut ca e bine, ca nu ne-am mai gindit la cit de nemernica e boala asta care scoate capul cind ti-e lumea mai draga! Imi pare rau si ma apuca iar revolta aia, cind simt nevoie sa ies sub cerul liber si sa-L strig, cit ma tin plaminii, si sa-l intreb in gura mare de ce Doamne ea?? Sa-l intreb de ce si ea, de ce aduni ce e mai bun si mai nobil si mai curat din lumea asta care si asa ramine ca o casa pustie…

M-am intersectat cu ea pe Fb si cind s-a imbolnavit am descoperit ca era una din fetele careia chiar ii pasa de oameni, de copii, de caini sau pisici, ca era buna si senina si vesele si prietenoasa … Am gasit mesajul ei din 12 octombrie, dupa evenimentul din Princess si o sa-mi para rau cit o sa mai traiesc ca nu am facut tot posibilul sa ne vedem mai des dupa aceea, ca am crezut si am reusit sa-i luam fata bolii asteia si chiar a mortii.

M-am uitat minute in sir la ea-Andreea e frumoasa ca un inger. M-am uitat la ea si m-am rugat din toata inima sa existe Rai, ma rog sa o astepte cineva la poarta Raiului si sa-i spuna ca de acum nu o sa o mai doara nimic, ca s-a terminat cu lupta…
Ma uitam la ea si simteam cum mi se innoada stomacul si am realizat cit de departe sint de ceea ce lumea numeste evoutie spirituala-sint legata cu toti porii de viata asta si de oamenii pe care ii cunosc, sint atit de legata de ei si ii iubesc atit de mult incit, in clipa in care se intimpla ceva nu ma gasesc niciun dram de intelepciune si ma revolt. Si vorbesc singura cu Dumnezeu si il rog sa ma ajute sa inteleg de ce asa devreme, de asa oameni asa buni, de ce atita suferinta. Firea mea de om slab ar vrea sa-l vada si pe cel rau pedepsit, omul din mine vrea sa vada si el justitie divina asa cum vrea el, uitind sau nemaifiind in stare sa priceapa ca suferintele noastre de oameni, legati unii de altii cu mii de fire nevazute, nu are nicio legatura cu justitia divina sau cu felul in care fiecare ii da Lui scocoteala.

Andreea era frumoasa si senina; m-am uitat atit de intens la incit la un moment dat am avut impresia ca respira… Andreea a plecat, dar eu i-am promis ca nu-o sa o uit. Asa cum nu am uitat-o pe Magda Ciobanu si zimbetul ei cind credeam cu totii ca moartea a plecat sa-si caute de treaba. Am vazut atit de multe filme despre moarte, despre rai, despre ingerul care vine sa te ia de aici, despre viata de dupa, m-am uitat la ele cu speranta ca macar un pic din ce e acolo, E! Chiar daca e scenariu nascocit de niste minti frumoase care, la rindu-le, cauta raspunsuri cit sa poata trai mai departe..

De cind a plecat Andreea m-am asezat de multe ori sa scriu… nu am fost in stare. Nu am reusit sa leg doua vorbe, parca nu mai gaseam cuvintele si nici rost sa le pun.
A doua zi dupa plecarea ei  m-am dus la coafor si i-am spus lui Cristi Dinut ca vreau o schimbare nebuna, ceva ce nu am facut niciodata, ce nu ti-e la indemina… nu stiu sa explic in prea multe vorbe, dar am vrut sa fac ceva care sa-mi aminteasca, de cite ori ma uit in oglinda, ca dincolo de caderile sau tristetile noastre, de infringerile care sint mai prezente ca niciodata, ne ramine mereu ziua care incepe, soarele care intra pe geam, care ne trezeste cu lumina lui orbitoare, desi am vrea sa mai dormim. Ne ramine inca o zi, macar cea in care sintem sa ne bucuram de ea. Citeam ziele trecute un material scris de o fata careia ii murise un prieten apropiat- barbat tinar, cu cariera, cu casa frumoasa, cu tot ce-si poate dori un om. Si totusi… s-a asezat in pat si nu s-a mai trezit. Imi spun mereu ca tot ce avem e ziua de azi si ce am facut pina acum, trag de mine sa ma bucur si cind simt ca ma iau gindurile negre, cind se termina banii, cind o promisiune care parea ferma, venind de la cineva cu credibilitate se dovedeste, dupa luni lungi de discutii, doar fum si vorbe, imi dau suturi sa nu ma las doborita nici dupa ce mi se spune ca in proportie de 80% am luat castingul la un film si totusi, filmul se face fara mine.  Nu mai vreau sa ma las, sa ne lasam, atita cit mai putem sa ne impotrivim, doboriti de lipsa de valoare din jur, incepind cu ministrii care nu stiu sa faca acordul subiectului cu predicatul si terminind cu creaturile de la emisiuni cu share mare, cu petice de haine pe ele care agonisesc in 6 luni de tv si marketing agresiv masini negre, de la BMV  incolo si vacante in Dubai, toate platite, firesc, din munca. 

De vreo luna m-a doare un genunchi-am cazut de atitea ori in el incit ma si mir cum m-a mai tinut pina acum. Sirul “succeselor” a fost incununat vara trecuta la mare, cind mi-a sarit acelasi genunchi(nu am inteles de ce, din cite fete tinere erau acolo, m-au pus taman pe mine sa sar in batuta aia!! )si cu entuziamul lui Dan Helciug care a tinut mortis sa jucam limbo.. .in direct…
M-a durut de mi-au iesit ochii din cap cind mergeam, m-am rugat de ligamente si de menisc sa nu intre in greva ca nu pot sa stau…nu au vrut sa ma inteleaga, dar cu prietenii buni din viata mea, am inceput niste fizioterapie si o sa fiu ok. Mai e cazul sa va spun cit de bucuroasa sint ca pot sa merg fara sa-mi mai tremure piciorul de durere? Ca ii multumesc lui Dumnezeu ca imi da cite un semnal de alarma sa nu ma mai supar pe mine ca nu sint in stare sa fac aia sau ailalta, uitind sa ma bucur ca am mai prins o primavara, ca mama mea e bine, ca ai mei inca imi ies la numaratoare?

Nu sint ceea ce lumea numeste o optimista incurabila, as zice ca dimpotriva, as cam fi din tabara cealalta, dar incerc sa ma corectez si sa invat sa traiesc cu mine si cu viata mea, asa cum e, cu bucurie, zimbind chiar daca uneori mi se intimpla lucruri care ma dor de-mi tisnesc lacrimile fara sa le pot controla. Ma lupt cu mine in fiecare zi sa iert rautatile, nedreptatile, tacerile, uitarile, tradarile, razbunarile, neiubirile. Pentru ca ziua de maine nu e a mea, e a celui de Sus care mi-o mai da daca mi-a scris-o in cartea vietii.

Cind o sa mi se para ca mi-e greu o sa ma gindesc la Andreea. Si la Magda. Pe ele le stiu, le stiu chipurile frumoase si zimbetele. Si ma simt datoare sa le promit ca o sa ma bucur si o sa rid, ca o sa pretuiesc ce am si ce voi mai primi in viata asta, cita va mai fi.

 

 

2 thoughts on “Cu ele in gind….

  1. Nu o stiu pe Andreea ,dar pe Magda am “cunoscut-o” prin intermediul tau….un chip de inger, pe care nu il pot uita! Sa dea Domnul ca acolo unde au plecat sa aibe parte de o lume mai buna! Iar pentru tine….ce sa zic decat sa fi tare, te imbratisez cu drag!

    1. eu sint tare, ma doare ca ele nu mai sint, ca meritau sa traiasca, sa se bucure ca noi toti de iubire pina la capat, de copii de flori …dar asa a vrut doamne doamne si nu mai am raspunsuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.