Azi am vazut o bunica intr-o statie de autobuz. Linga ea un copil care plingea cu sughituri, cu un servetel la nas, incercind sa-si sufle nasul. Bunica statea linga el cu doua bucatele de napolitana in mana si inghiontea copilul sa sufle” ca se uita astia la mine!” si copilul plingea in continuare, fara sa sufle. Eu, cu niste muzica in urechi, imi scot castile si ma uit la o doamna care se uita, ca si mine, cu ochii mari la cei doi. Doamna, tinara, cam 38-40 de ani, am inteles ca locuia in zona, se intoarce la copil si pur si simplu, cu delicatete, se apleaca sa-i sufle nasul si vorbeste frumos si blind. Acum vad copilul ca lumea-are toti dintii, crescuti chiar foarte mari pentru cit era el de mititel, unii crescuti anapoda, ochii umflati de plins…bunica pufneste ceva ” seamana cu tat su, nu mai am rabdare, mi s-a terminat si mie rabdarea”. Doamna ii spune bunicii pe un ton usor dojenitor ca nu e ok sa te porti asa cu copilul, ca trebuie sa ai rabdare. Bunica, botoasa, o intreaba daca are are copii. ”Am, raspunde doamna, 5 ani si 16 ani, dintr-o criza in alta!”II mai spune cite ceva despre cit de tare ii traumatizeaza pe copii tipatul si imbrincitul si se duce sa arunce la cos servetelul buclucas.
Bunica ii da copilului napolitana in mana, si eu, incurajata de jena bunicii, iau un servetel umed si-mi permit sa ii sterg manutele copilului care stringea napolitana fara sa manince din ea. Docila, mi-a idat manutele pe rind, fara sa comenteze, fara sa se opuna.
Ne-am urcat intr-un autobuz, copilul, o fetita imbracata modest, cu o caciulita care-i ascundea parul, nu a prea zimbit nici dupa doua statii cind au coborit. Cind am sters mainile copilului i-am arata o poza cu pisica din telefon, atunci a parut ca zimbeste, poate daca aveam mai mult timp imi spunea si cum o cheama. Nu am apucat. Am plecat cu o senzatie de amar.
Copilul, minunea lui Dumnezeu, cea mai minunata creatie a Lui, la cita suferinta e supus! Ma intoarce pe dos cind il vad chinuit, si vad destul, mai ales copii care cersesc cu pisici sau catei in brate, copii care invata de mici sa umble in grupuri si sa devina violenti, de la un scuipat la palmuit un alt copil, un francez mic, care le-a iesit in drum. Pina la smuls lantul la git sau ghiozdanul din spate nu mai e decit un pas.
Azi iar m-am uitat la stiri-si iar am vazut Copii pierduti ai Romaniei, copii care in 90 erau, unii dintre ei, cei mai norocosi probabil, adoptati de niste familii de americani, induiosati pina la lacrimi dupa ce vedeau documentare cu copii din orfelinatele de la Suceava, Campulung si Dumnezeu mai stie de unde… Era imediat dupa revolutie si Romania s-a bucurat atunci de un urias val de simpatie care a fost sansa lor.” Casa de copii nu e acasa” era un slogan al unei campanii la un moment dat-asa e. Unii pot sa adopte copii( cind legea cu toate hachitele ei le permite, desi nu pricep neam de ce trebuie sa fie asa greu sa adopti un copil) unii nu pot, nu-si permit pur si simplu. Si uite asa raminem intr-un cerc vicios al neputintei si al durerii de a nu putea face mare lucru decit de a spune, de a vorbi, in speranta ca ceva ceva se va schimba.
Am mai vazut la stiri si povestea cu gradinita de la Constanta unde copii erau taraiti pe jos si pocniti de o mama cu doua joburi…ce se intimpla cu lumea asta? Cum sa tarasti asa o mana de om pentru ca nu doarme? Teoretic, as gasi explicatii daca as fi avocatul diavolului-femeia e rupta de oboseala, are déjà un copil acasa, celalalt e pe drum, mai lucreaza la o gradinita de stat, banii sint putini, asta e… si ei i s-a terminat rabdarea. Diferenta intre bunica din statie si educatoarea de la gradinita e limpede doar ca probabil situatii din astea vor mai iesi la lumina si copii nu de explicatii au nevoie- tot ce se intimpla cu ei cind sint mici e tot ce ii va tine in picioare sau ii va demola, mai tirziu!
Tare mult imi doresc ca cineva, care stie cum se poate pune pe picioare o masinarie de asta numita campanie, sa inceapa una si sa nu se lase pina nu intra in toate cotloanele, pina nu vorbeste cu oamenii care nu stiu diferenta intre disciplina si tratamentul rau aplicat copilului lor. Daca e vreunul destept intre voi, care stie sa puna pe picioare asa ceva merg cu voi si le punem in fata oglinda viitorului lor si al copiilor lor. Poate devin patetica, dar v-am mai spus, eu merg printre oamenii simpli ma duc printre ei la piata, ii vad si vorbesc cu ei. Si citeodata e asa mare lipsa de educatie de te sufoca.
Daca vor fi iubiti si aparati, copii vor creste ca niste oameni cu incredere in ei, fara frici, fara temeri, fara spaime. Copii care asista la discutii si batai in casa, copii care isi vad mamele batute, copii care sint zgiltiiti de bunici sau de oameni platiti sa aiba grija de ei vor ramine cu traume si la 40 de ani. Am o prietena de 30 de ani, o fata frumoasa cu 2 joburi, cu o cariera inceputa din primii ani de facultate care nu poate uita cum mama ei a batut-o cind a vomitat! Ma uit in ochii ei frumosi albastri si daca as putea as lua-o in brate si as face o vraja care sa-i stearga toata durerea pe care o simte cind ii vin in minte palmele sau vorbele…
Si am mai vazut-o si pe minunea numita Simona Halep. Si ma intreb daca ea s-ar fi nascut intr-o familie in care bunica o inghionteste plina de nervi ca nu-si sufla nasul… mi-e si frica sa-mi duc gindul pina la capat.