Dimineta de marti. Si nu e nici macar 13…
Ca si cum nu era de ajuns ca o fata buna, dedicata si blinda, o fata atit de curata in inima ei incit nimeni nu-si aminteste de ea decit ca de un copil bun si cuminte, aproape perfect, mai aflu si ca a murit Robin. In timp ce Ana Lucia se lupta cu niste arsuri cumplite si lumea careia ii pasa de ea alearga innebunita sa faca tot ce se poate omeneste sa o tina in viata, un actor urias alege sa moara. What the fuck is this??
Imi beau cafeaua cu lacrimi pentru ca nu inteleg… Robin a fost atit de prezent cu filmele lui, cu maiestria lui in viata mea incit ma simt de parca a murit fratele meu… poate o parte din mine, cea care vede actoria ca pe-o menire, poate sufletul meu si mintea care inghit pe nerasuflate filme proaste sau bune in care apar actori dragi, de la care incerc sa fur cite ceva, inima mea ii simte altfel, mai aproape ca si cum ar fi ai mei, din casa. Nu ma gindesc niciodata ca nu-mi va folosi, pur si simplu ma uit la filmele lor cu ochi de scolar, cu mintea treaza si cu toate simturile ascutite, sa nu pierd ceva.
Pentru multi dintre oamenii pamintului acesta, Robin cu talentul lui urias, cu maiestria lui, cu zambetul lui sub care abia acum vedem ce se ascundea, a fost cel la care s-au uitat si s-au ridicat cind aveau nevoie sa fie ridicati. Depresia, aceasta nenorocita boala care secera fara mila suflete sensibile ce afiseaza mereu zimbete si aparenta unei vieti de invidiat, depresia asta nu e o figura de stil. Nu e un motiv prezent in poezia filozofica… depresia e reala si cu cit trece vremea si tehnologia ne instraineaza unii de altii cu atit cobra asta veninoasa prinde puteri. Am una din zilele in care imi vine sa-mi iau o goarna si sa strig pe strazi ”Opriti-va un pic din goana… la capat nu va asteapta nimic fabulos daca o sa continuati asa!! Uitati-va in jur, multumiti-va cu mai putin ca sa aveti timp sa le si traiti, bucurati-va de ce aveti, iubiti-va si pe voi nu doar banii si senzatia de putere!”Le-as mai spune ca e in regula sa recunoasca, macar in fata lor, cind sint depasiti, cind ii paste depresia ca un sarpe veninos care trebuie zdrobit. Si sa-I zdrobeasca capul cu prima piatra care le iese in cale.
Am scris si o sa mai scriu pentru ca alta cale nu am, deocamdata, ati uitat sa traiti! Nu e moarte de om daca stai intr-un apartament mai mic decit al prietenului tau care a avansat rapid, nu e moarte de om daca nu pleci un an in concediu si stai o saptamina la niste rude la tara unde te enerveaza un cocos si behaie oile dar, te duci la cules de prune, te uiti curios la putina in care prunele se vor face tuica, mai stai de vorba cu cite un mos sfatos care te face sa rizi ca asa beteag cum e se uita dupa fete… Mi-ar trebui o mana de carioca sa desenez viata asa cum o vad eu si ar fi doar culori frumoase… Nu avem nimic mai de pret decit viata asta, respiratia de zi cu zi, iubirile pierdute, casatoriile reusite sau nu, copii cu problemele lor, prietenii si bucuriile care ti vin de la ei, senzatia de bine si de fericire profunda cind te tine el de mana si lumea e a ta-pentru asta merita sa te lupti cu partea intunecata a vietii din care, din ce in ce mai des, rasare victorioasa, depresia. Asta e viata, probabil asa e normal sa fie, cu greutati si cu sclipiri de bucurii! Pot sa bag mana in foc ca nu traieste nimeni o dulce seninatate, bucuriile se succed uneori tristetii. Stiu, devine de neinteles ca unii au parte mai mult de tristeti decit de bucurii, nu e drept si nu vreau sa va spun si eu ca viata nu e dreapta, nu sint in stare sa fiu si desteapta, mai ales acum; stiu doar ca ceva din adincul fiintei mele se revolta si nu stiu cu ce cuvinte sa mai scriu ca viata asta, a mea a ta, asa cum e, e frumoasa!!!
Nu am avut bani multi niciodata, am muncit ca un caine si banii au plecat la altii, nu am casa mea, cu numele meu pe acte si asta nu ma face deloc nefericita; nu e nici vreo smecherie, asa s-a intimplat. Locuiesc intr-o casa inchiriata si datorita bunavointei proprietarului e plin de pisici si de caini care ma inveselesc si pentru care fac curat si cind am chef sa lenevesc. Sint ca orice actor care nu e nici tinar, nici frumos, nici bogat intr-o viata de freelancer, o viata care nu e deloc usoara, uneori fara un leu… mie nu mi-a fost usor niciodata, am trait mereu din munca mea, nu avut niciodata bani cit sa-mi permit extravagante, dar recunosc, nici nu mi le-am dorit. Am o mama extrem de echilibrata si am mostenit de la ea si asta-echilibrul si iubirea de semen. Eu nu am stat niciodata in fata unei vitrine sa”balesc” la niste haine sau la bijuterii. Am vise si inca mi le tin in rucsac, dar nu mi-am dorit lucruri care nu-mi sint cu adevarat de folos.
Nu m-am nascut asa, m-am educat sa nu-mi pese decit de ce e cu adevarat important. Asta ca sa nu ii treaca cuiva prin cap ca eu nu am griji, ca spun vorbe goale, popasul meu in tv a fost unul care m-a imbogatit profesional si indraznesc sa spun uman, nu financiar. Pentru cine are dubii e foarte usor de aflat, dar e irelevant. Banii sint buni sa ne faca viata mai usoara si sa putem fii de folos si altora, cu care soarta a fost mult mai aspra.
Daca e asa cum scriu ziarele, Robin a fost multa vreme dependent de acool si droguri… vorbesc ca unul de pe margine care nu a incercat niciodata droguri si cu bautura e intr-o relatie destul indepartata, poate scriu prostii dar, ma doare teribil ca nu a putut fi ajutat. Ca actorul cunoscut de intreg Universul era de fapt atit de singur incit s-a sinucis. E cumplit! Ma doare ca a murit inainte de vreme, ca planeaza asupra lui suspiciunea de suicid, ca noi astia de traim uneori prin toti porii un rol al unuia ca Robin Williams ne simtim de parca am pierdut un frate.
Eu am in mine un soi de forta de la mama si cind simt ca-mi da tircoale depresia( la toti ne da tircoale, sa nu va imaginati ca scapa cineva!!) ii recunosc pasii si umbra de departe si incep sa o pun a punct… si pleaca. Eu pot. Am avut nevoie de ajutor la un moment dat. L-am gasit, am trecut si pot la rindul meu sa recunosc simptomele si incerc sa gasesc, impreuna cu cel caruia depresia ii bate in geam, o cale.
Gindirea pozitiva asa anuntata bombastic la tv e bulshit… nu-i poti spune cuiva sa gindeasca pozitiv, asa pur si simplu cind el nu mai are job, bani de mincare etc…de asta e nevoie de un psiholog adevarat care nu va face niciodata psihoterapie in direct la tv, care nu va spune pacientului prostii gen Dumnezeu te pedepseste acum… de asta e imperios necesar sa incepem sa ne uitam din nou unii la altii, sa incercam sa ne ajutam atit cit putem unii pe altii, uneori depresia se intaleaza si la oamenii cu stare financiara foarte buna, care nu-si mai gasesc rostul- sa fii de folos e o cale sa ti revii! Sa fii util, sa ajuti, sa vezi ca datorita implicarii tale cineva a iesit la liman, poate fi o solutie.
Nu am nicio scoala de specialitate, dar am trecut prin multe cu zimbet, habar nu am avut cum am facut, dar asa a a fost. Acum 20 de ani, intram intr-un bloc operator care avea sa-mi schimbe viata; am stat in timpul de preanestezie cu o doamna care nascuse prin cezariana si am spus bancuri pentru ca proaspata mamica avea dureri. Pina m-au dus si mi-au pus masca aia pe fata am ris cu medici si asistentele desi diagnosticul era destul de grav. Imi amintesc clar ca anestezista mi-a spus” gata! nu mai ride ca-ti pun asta pe fata!”Ceva din mine afisa o inconstienta care mi-a fost ca pavaza. Am supravietuit, am plins, am trecut printr-o depresie severa de doi ani in care am avut in geanta anti depresive dar, nu am luat nimic, nici macar o pastila, pentru ca am avut o singura intilnire cu o doamna psiholog si ce e mi-a spus m-a determinat sa ma ridic singura, asa cum aveam sa fac de fiecare data cind viata imi dadea si mie una peste ochi. Si de cele mai multe ori mama a fost psihologul vietii mele.
Stiu, nu avem toti atita forta, eu o cer de la doamne doamne si citodata, cind merit probabil, o si primesc. Cind nu mai am caut si eu la altii care in ziua aia sint mai puternici decit mine. Nu stiu ce-a fost in inima lui Robin, nu stie nimeni. Ramine doar strigatul de ajutor pe care va trebui sa-l vedem dincolo de zimbetele si veselia afisata. Si ne mai ramine datoria de a ne uita in jur, la chipuri, la oameni nu pe deasupra lor.
Imi trec prin cap o ultime de ginduri… daca as fi fost in prejma lui l-as fi putut salva? Multi isi pun intrebarea asta si isi inghit lacrimile….