Am umblat in viata mea in virful picioarelor. Nu stiu de ce. Poate nu am vrut sa stirnesc alte nelinisti in viata mea si asa nelinistita, poate nici nu stiu sa umblu altfel, poate nu am stiut sa calc apasat, nu am stiut sa fac nimic cum trebuie. Am umblat in viata mea in virful picioarelor de parca nu se putea altfel, de parca nu voiam sa tulbur ceva ce era in desfasurare desi cred ca tocmai asta trebuia –sa termin cu umblatul pe virfuri si sa trintesc o usa, macar una sa trezesc pe cineva. Pe mine, macar. Am umblat in virful picioarelor si in vietile altora, in vietile iubirilor mele la fel am umblat, bajbaiind ca orbetele sa nu deranjez, sa nu incurc, sa nu dezamagesc, sa nu pierd…
Am avut brusc revelatia ca mereu am fost in virful picioarelor cu degetul lipit usor de buze, cerind liniste mereu sa nu tulbur, sa nu trezesc, sa nu stric. Am trait pe virfuri, dar nu a simtit nimeni ca am trecut lin, ca o pasare, fara sa misc nimic, fara sa stric nimic, fara sa ma stie nimeni ca sint si eu acolo. Nu m-a iubit nimeni mai mult ca l-am protejat, nu m-a iubit nimeni mai mult ca l-am inteles si l-am iubit cum poate nici el nu se iubea.
Am umblat in virful picioarelor prin viata mea si asa am facut pina azi. Pina acum. Si acum scriu parca tot din virful picioarelor, cu grija sa nu scap ceva nelalocul lui cind de fapt as vrea sa intreb, sa cer socoteala, sa strig, sa trintesc, as vrea sa le trintesc usa in nas si sa le pun intrebari pe care nu le-am pus, sa uit de decenta aia defecta care ma bate la cap ca o ciocanitoare si sa le spun ca nu meritau iubirea mea, admiratia mea, prietenia mea, incredere mea, respectul meu, sa le cer socoteala pentru loviri, pentru dureri…
Si cind am rugat pe cineva sa ma ajute tot in virful picioarelor m-am dus catre ei, am batut cu sfiala la usa…
Am umblat in virful picioarelor si cind am stiut ca isi aduna lucrurile si isi dorea sa plece, am umblat in virful picioarelor si cind am auzit in casca in care aveam intoarcere cuvinte grele si rautati, am umblat in virful picioarelor si cind iubirea mea a inceput sa nu ma mai priveasca in ochi si cind privirea ii aluneca temator intr-o parte, ca si cum nu putea sa-mi mai sustina privirea, am umblat in virful picioarelor si cind mi-au cazut proiectele si nu mi-a spus nimeni ce se intimpla si m-am trezit in virtej…
Cineva m-ar acuza ca stau prea mult in defensiva, dar nu stiu si nici nu cred ca pot sa fiu altfel. Da, as fi putut sa incep discutii si reprosuri, la ce ar fi folosit? Am iesit in virful picioarelor si am tacut. Am iesit din povesti de iubire in tacere, fara intrebari sau reprosuri si peste ani au inteles ce greu e sa nu te iubeasca cineva asa cum stii ca poti fi iubit. Am iesit in tacere din relatii cu prieteni pentru care loialitatea insemna vanitate si egocentrism si am plecat catre oameni simpli si buni pentru care loialitate inseamna chiar loialitate. Nu stiu ce au inteles ei in anii care au urmat rupturilor, nu i-am intrebat, nu i-am cautat, nu i-am dorit.
In imaginatia mea, cind ma infurii port dialoguri aprige in care arunc vorbe grele, vorbe tinute ca sub obroc, cu strasnicie, simt cum buzele se deschid si in loc sa zimbeasca sint gata sa arunce vorbe care vor lovi adinc si care nu vor putea fi sterse nicicum. Si imi dau seama ca nu asa sint eu, ca actorul din mine plasmuieste o holograma careia i-ar pune in brate toate problemele, neajunsurile, reprosurile, durerile… Si incep sa inteleg de ce am mers mereu, mereu, mereu in virful picioarelor-pentru ca mereu am asteptat ca cei din jurul meu sa inteleaga cum sint si ce as vrea de la ei, de la mine, de la povestile noastre. Am mai inteles si ca umblatul asta al meu, timid si sfios nu-mi va aduce nici castig, dar nici alte pagube decit pina acum, ca oricit de tare as incerca sa zangan eu armele nu am sorti de izbinda pentru nu am nici arme, nici alura de razboinic.
Am, in schimb, un curaj si o forta undeva dosite in mine care ma impiedica sa-mi amintesc ca eu sint mult mai mare decit colegele mele de facultate si daca te uiti la noi chiar nu se vede diferenta si imi aminteste ca anii nu sint cine stie ce, ca 18 ani nu ne schimba prea mult, ca poti sa treci mai usor peste multe cind te stii, te accepti, incepi sa te iubesti si iti tii cuvintul dat; ca poti sa intelegi multe din clipa in care incepi la renunti la tot ce te tine legat, dependent, coplesit de lucruri care nu-ti sint cu adevarat de folos.
Peste toate vine blind noaptea, dimineata, soarele, luna, la fel vin, in varful picioarelor si uite asa inteleg din nou ca nu sint singura.