As vrea sa-l iubesc pe august, dar nu prea mai pot.
As vrea sa iubesc vara asa cum o iubeam cind eram adolescenta si cind vara insemna mare, vacanta sau concediu. As vrea, dar nu mai pot. S-a inrait parca si ea, e neprietenoasa, calda peste puterile noastre, desi stiu, tot noi sintem de vina, noi cu lacomia si cu grandoarea cu care ne credem in stare sa darimam lumea si o sa o refacem a doua zi.
Ridem de cite unul care striga disperat” Baaa!hai sa facem ceva, sa fim mai atenti, ca moare pamintul asta!!” Ne uitam la el cu dispret ” Ia uite-l ma pe asta! Mie mi s-a rupt kitul de ambreiaj la bmw si asta cu planeta lui”…
As vrea sa-l iubesc pe august, dar ma intorc un an in urma si imi ingheata si inima din nou ca si cind a fost ieri.
Stiu, sint ceva de groaza, ma atasez nepermis de mult de oamenii din jurul meu( de aia mi-o si iau la greu), de oamenii pe care ii cunosc prin intermediul prietenilor comuni, de oamenii pe care ii descopar altfel ca dintr-o alta lume, ma atasez de toti si de toate intr-un mod inacceptabil pentru timpul de azi, timp impletit intre materialism, lacomie, rautate, vulgaritate, durere… Si cind nu pot sa ajut, sa salvez, sa schimb ceva ma simt doborita ca o ghiulea trasa de un tun puternic intr-o gramada de fiare vechi.
Cu un an in urma schimbam mesaje disperate cu medici, cu prieteni, scriam si speram in disperare, ca multi altii.V-am spus la un moment dat ca nu vreau sa stiu detalii despre situatiile astea critice pentru ca am nevoie de incredintarea ca mereu va fi o speranta mica, mica si pe linga ea promisiunea- juramint ca o sa fiu mai cu grija, ca o sa fiu mai atenta, ca o sa-i iubesc mai mult, ca o sa-i sprijin mai mult, ca o sa fac mai mult…
Cu toate sperantele si cu toate rugaciunile multe si strigate, nu s-a mai putut face nimic. Un inger de fata a plecat anul trecut dupa un accident stupid, un copil prea bun parca pentru lumea asta a plecat fara sa se mai poata face nimic. Eu nu am fost cu ea in actiunile lor, o stiu si mai bine din povestile profesorilor ei de la Facultatea de Medicina Veterinara, de la prieteni multi comuni, din povestile despre din care imi amintesc una, una in care ea s-a oprit pe autostrada si in dementa de trafic cunoscuta a adunat pur si simplu in esarfa de la git un caine lovit de multe masini… As fi vrut ca sansa aia, cit de mica, la viata pe care a oferit-o ea, de fiecare data cind altii intorceau capul, sa-i fie data si ei.
Nu stiu cine si cum le rinduieste si de ce. Luana trebuie sa fie in Rai intre Ingeri, asa ma gindesc, ca altfel parca nimic nu mai are sens.
Sint multe intrebarile pe care le aruncam catre cer si de la care asteptam raspuns-uneori le primim, alteori nu stim sa intelegem si de cele mai multe ori durerea e asa de mare ca niciun raspuns nu ajuta la nimic.
Am niste copacei in fata blocului… noaptea tirziu iau doua bidoane cu apa si ii ud si ma gindesc la ea. Trec pe linga copaci tineri, cu frunze uscate de sete si ma gindesc la ea. Ma duc la cabinetul doctoritei Braslasu- de la la ea am aflat anul trecut ce s-a intimplat si imi vine ea in minte.
Unul din lucrurile bune ale FB–ului este aceasta cale de a-i cunoaste pe oameni. Pe cei care merita cunoscuti. Luana e unul dintre ei. Mai sint multi, sa-i tina Dumnezeu sanatosi. Ma gindesc mereu la Ovidiu, la Ioana, la Roxana, la fetele ei cu care facea niste salturi uriase intru salvarea cailor, cainilor, liliecilor, ma gindesc la ei si ma intreb daca pe mine m-a tulburat asa de tare, cum le-o fi lor? Si atunci iar simt nevoie sa fac ceva… ceva care sa schimbe ceva, sa ajute cumva, sa doara mai putin.
Ce sa pui in locul ramas gol dupa ea? Cred ca singura cale e sa te ridici pur si simplu din durerea care te copleseste. In timp ce scriu mi-o spun si mie ca am nevoie si azi. Sa te ridici si sa faci ce ar face ea, sa faci ceva pentru ea, sa schimbi ceva ceea ar fi vrut sa schimbe. Si sa nu o uitati-Luana a fost un om bun. Un om si adevarat.
Pentru ea, in numele dragostei pe care i-ati purtat-o faceti ce ar face ea, nu intoarceti capul, nu lasati pe nimeni in necaz, mai ale, cind el depinde de tine si bunavointa ta. Pentru ca lumea vorbeste tare si in mijoacele de transport azi am auzit o frintura de conversatie intre mama si fiica. Fiica avea un animal lasat in grija cuiva, nu am inteles daca pisica ori catel si ii spunea mamei ca asta e, cind iti iei un animal e cam greu ca iti faci program dupa el. Asa e, nu e simplu, dar si pe ei trebuie sa-i ia cineva. Si pe ei trebuie sa-i salveze cineva. Si pe ei trebuie sa-i iubeasca cineva. Cine altcineva decit un om? Unii pot trai asa singuri, ei pentru ei, ei cu ei- eu nu pot. Mimi a pecat de o sapatamina si am realizat ca eu nu stiu sa traiesc fara caini. Nu-mi aduc aminte cit din viata mea nu am avut catel sau pisica caruia sa-i duc grija, nu am putut sa plec niciodata asa, hai sa mergem, hai! Pentru ca trebuia sa- l las in grija cuiva…
Oamenii sint o gasca mare care se iubesc, se au unii pe altii- animalele ne au pe noi. Asa s-a scris istoria vietii. Si in istoria asta mai vine cite un copil ca Luana si-ti da niste lectii de viata de te intorci cu ochii minti in trecut si te gindesti la ce ai facut, bun ori rau.
Un august un flacari, asta am trait de ceva ani. E firesc, nu-i asa, sa-mi doresc un altfel de august? Iertati fecioara de care ma dezic partial, nu e asa maniaca la curatenie, e maniaca la curatenia din cap si din inima, o sa gasiti mereu la mine niste praf si haine aruncate. Iertati fecioara care vrea sa va dea vesti bune si vesele, dar deocamdata nu are. Vrea. Le asteapta si ea, nu sta cu mainile in sin, se misca incet ca nu e in stare sa se descurce ca toata lumea azi, sa dea cu usa de perete, sa strige, sa faca “trafic”” sau “audienta”! Nu stie, vai de ea! O toanta Semneaza in numele tuturor toantelor si stringe din dinti sa fie bine, sa auzim si de bine unii de altii, sa ne mai tinem de mana cind ne e greu pentru asta ne va tine mereu loc de aripi.
Randunico. Te iubim. Și Moartea nu are cum să schimbe asta”