Mintea mea e selectiva, alege sa tina minte doar lucrurile frumoase si pe cele urite le ascunde si arunca cheia! Asa functionez eu, am ales demult sa nu-mi otravesc sufletul. Din cind in cind, cineva gaseste o cheie si descuie usa intr- una din camerele bine pazite de balaur cu muuulte capete. Balaurul meu e de treaba, stie ca e mult mai de pret sa ramii demn, ca niciun ban nu-ti poate plati noptile in care firul de inocenta din tine se transforma in zmeu si te intreaba daca te simti impacat. Daca ai fost nedrept, daca ai nesocotit, daca ai uitat, daca ai urit peste poate, daca ai mintit, daca ai tradat, daca ai calcat in picioare prietenii ori principiile care te-au facut cine esti, daca a mai ramas ceva din ce ai vrut sa fii, daca nu cumva ai devenit ce urai.
Mintea mea e setata corect, biata; nu uita nimic, de aia gaseste subterfugii si ascunde prin cotloane dureri, minciuni, tradari. Pe cele din urma le primeste si mai greu pentru ca daca vorbesti de loialitate ea, mintea mea naiva te crede si te ia in serios, daca vorbesti de prietenii pe viata, ea, proasta, chiar te crede. Citeodata simt o nevoie acuta sa ma dezic de ea, sa ii spun ca nu asa o vreau, ca daca as putea i-as da, ca la lesinate, doua “parechi da palmi” sa-si revina in simtiri, sa nu mai aduca totul la ea. Nu. Nu e admisibil sa treaca trei masini de salvare pe linga tine, una dupa alta, cu sirenele strigind disperant si tie sa ti se umple ochii de lacrimi. Si daca pe una din ele e desenat un bebelus sa-mi bocesti ca babele, in tacere, toata ziua. Nu, draga mea, nu se traieste asa, minte nebuna, intoarce capul, ridica scutul si apara-te dracului si singura, ca nu mai pot sa te pazesc. Salvarile alea au doctori, au aparate… Apara-te si tu de nelinisti, de taceri, de povesti triste la care nu poti sa schimbi finalul.
Mintea noastra e cel mai inversunat dusman si cel mai bun prieten. Poate sa te calce in picioare sau sa te ridice intr-o clipa.
Stiu sigur pentru ca lucrez cu ea, pentru ca, desi ma simt trasa pe linie moarta, actorul din mine isi contorizeaza emotile, starile bune sau rele, reactiile, bucurile, le cauta radacina, le pune in alte camera unde e mereu deschis si poti sa iei, sa imparti cu darnicie. Uneori lucrurilepe care doar le gindesti trebuie spuse, rostite, scrise, imbracate in ceva-ul care se va materializa cumva si, din cind in cind, te va arunca la suprafata lumii in care vrei sa fii. Sau ar trebui.
Ploua. Dupa ploaie, de obicei, iese soarele. Soarele blind si prietenos pe care il stiu eu si care, de citeva zile, mi-a amintit de ce il iubesc. Poate de la ploia molcoma si blinda m-am intors in camerele mintii mele, unele inchise, altele lasate cu usile vraiste pentru ca, nu-i asa, nu e deloc politicos sa iti intre musafirii chiar prin toata casa. Nu, nu am nimic de ascuns, dar nici nu vreau sa se vada urmele furtunilor. Am mai vopsit, am mai reparat, cui i-ar folosi sa vada cum arata casa dupa timp indelungat in care nici tu nu ai prea stat acolo. Nimanui. E bine sa faci curat si sa dai, cui vrea sa vada, doar ce e de vazut. E atita spoiala peste uritenie…
Mi-e dor de inocenta si gingasie, mi-e dor de ras curat, mi-e dor sa plec la drum cu bucurie, cu oameni. De fiecare data, dupa fiecare ploaie am asteptat sa iasa soarele. Ce e frumos e ca sub soarele asta incapem toti, ca ne incalzeste pe toti la fel. Ce ne desparte? Multe.
Imi iau ramas bun de la balaur. O sa mai trec pe la el cind o sa ma ia slabciunea, ca sa-mi aduca aminte de tot, sa nu ma lase sa uit si sa fac aceleasi greseli. Sa nu uiti, striga dupa mine cind plec de linga el. Si tot el zice ca un om care te-a ranit trebuie iertat si uitat.
Bine, uite cum se rastoarna povestile, de fapt, balaurul meu nu e chiar balaur, e un dragon, un dragon obisnuit, cum are toata lumea. Nu, nu mai arunca cu flacari ca-n basme, mi-a spus ca in vremea in care traim se rezolva altfel.
Ramas bun dragonule! Bine ai venit, soare.