Incepe schimbarea cu tine” zice multa lume zilele astea. Ce sa mai schimb eu la mine? Ca sufletul meu plecat mereu in cautare de oameni cu care sa mi placa sa stau, oameni in ochii carora se vede bunatate si blindete, ochi in care sclipeste inteligenta, bucuria, lumina, sufletul meu isi pune si intrebarea asta, ce sa schimb? Unde sa mai umblu? La ce sa string surubul? Unde sa slabesc robinetii? La iubirea mea nesecata pentru cei mici si fara aparare pe care nu-i pot ajuta niciodata lacrimile mele de neputinta? La cei pentru care pot doar sa vorbesc si, uneori, sa va cer ajutor? De cine sa nu-mi mai pese? Cum sa fac sa nu ma mai arda asa de tare incit sa cred din adincul inimii ca putem, ca inca mai putem misca ceva?
Realitatea din ultimele doua zile m-a lovit fara mila! Manevre politice, oameni iscusiti in a-si trage spuza pe turta lor, lume care crede ca stralucirea de la televizor e soare, nu reflector, ca oamenii care dau din gura ca intr-o betie de cuvinte chiar stiu ce spun, desi in spatele suvoiului de cuvinte rostogolite cu repeziciune nu e nimic, doar vorbe goale, citeodata, doar interes personal…
Nu mai am 25 de ani, dar marti seara nu mai stiu citi ani aveam, niciodata nu m-am simtit mai legata de fetele frumoase si baietii inalti carora le ajungeam pina la briu, de mamele cu copii in carucioare sau de tatii cu copiii urcati pe umeri care se uitau peste multime si strigau, cu toata inocenta lor de copil”Doamne, cita lume!”
Pentru ca in seara aia am sperat… si am si crezut. Ma uit la mine in oglinda, nu am nici un rid, nici o cuta care sa-mi tradeze anii, am avut si mai buni sau mai putini buni, destui. Am doar o tristete in ochi care nu mai pleaca. Am doar tristetea unui om care a sperat prêt de o seara la o alta viata. Ca poate nu va mai trebui sa plecam aiurea, care pe unde apucam, lasindu-ne copii si parintii singuri cu speranta ca banii adunati chinuitor, cu suferinte, cu umilinte, cu dorul si disperarea pentru cei ramasi acasa, le vor asigura si lor supravietuirea macar o vreme, ca ceva, ceva se va schimba si, cu toata durerea, ne vom lua viata de la capatul de unde ne-au lasat-o ei, viata noastra curatita de focul care i-a mistuit pe ei.
Am crezut in noaptea aia pe care mi-am pus-o deoparte in cufarul meu cu sperante. O las acolo, desi ceva imi sopteste veninos vorbe care ma dor. Am plins si am sperat, si inca sper, pentru copii care au iesit din iadul Colectiv sa scape vii si intregi. Si daca Universul asta e asa dupa cum zice lumea, ca tu iti doresti si el iti poarta sperantele si dorintele catre implinire, eu pun gindul, dorinta, rugaciunea, o functiona oare si acum? Intreb cum intreaba orice disperat Cerul- poti? Vrei?
As vrea sa ma schimb. Sa schimb eu la mine lucuri care nu sint bune, care nu sint in regula. Poate imi spuneti voi… stiu doar ca eu nu am dat niciodata spaga pentru ca nu a fost cazul. Niciodata. O singura data am vrut si atunci mi-am dorit sa ma transform intr-un strop de ploaie si sa ma evaporez. In fata unu medic. Mare. Pe cit de mare pe atiti de delicat.
Ce sa schimb sa nu-i fac de rusine?