Am o fotografie, una singura, din anul de gratie 1990. Din februarie 1990 cind am trecut milimetric pe linga moarte. Zic milmetric pentru ca, daca nu ar fi fost o inlantuire de intimplari care sa ma duca la cel mai iscusit medic din vreme aceea, probabil ca azi, doar mama si surorile mele si-ar mai fi amintit de mine. A trecut multa vreme si cum timpul vindeca tot l-am lasat sa faca ce stie el si cu mine.

Am trait doi ani cu lacrimele in git, nu am putut sa ma uit la copii nici macar la televizor; odata am fost intr-o vizita la un cuplu care avea doua fetite gemene, superbe, mici, de vreo 3 ani, m-a busit un plins de neoprit si-am plecat catre casa pe jos, singura, incercind sa vorbesc cu mine. Stiti de ce mi-am amintit de asta? Pentru ca au mai murit doi oameni din Colectiv. Pentru ca azi ma gindeam ca vine Craciunul, ma gindeam ce sa cumpar pentru mama, ce si-ar dori ai mei, ma gindeam la toate, cu ochii lipiti de geamul masinii, ma uitam la luminitele din oras si brusc mi-am dat seama ca pentru niste familii Craciunul nu o sa mai fie nicidata ce a fost.

Viata merge inainte, intotdeauna a fost asa, dupa razboaie, dupa calamitati, cine a supravietuit a trait mai departe, fiecare cum a stiut-unii cu nepasare, altii cu bucuria celui scapat ca prin urechile acului, altii cu durere in inima, durere care nu se va stinge niciodata. Ma uitam la luminitele care inveselesc orasul, la lumea care isi cauta de viata, si eu imi caut de viata, dar parca nu pot asa, cu totul, ceva din mine ma face sa ma simt vinovata, de parca ar trebui sa mai dreg ceva, sa repar ceva, sa pun ceva in locul suferintelor familiilor care au ramas fara copii, fara prieteni, fara iubita, fara iubit. Nu stiu cum as putea sa le alin suferintele si ma roade asta. Cum probabil ne roade pe multi. Ma trezesc vorbind cu cite cineva despre ei si de pe buze imi iese, fara sa vreau” era numai spuma”, erau artisti, arhitecti, muzicieni, fotografi, oameni care ar fi putut infrumuseta viata mea, a ta, a cuiva din lumea asta. Si parca ma doare si mai tare.

Ma gindesc mereu la parintii lor, ai celor care au pierit acolo-cum trec ei peste zilele astea, mai ales? Ca numai ei stiu cit le e de greu. Intrebari fara raspuns si durere nesfirsita. Au murit in niste chinuri cumplite si asta imi da fiori, recunosc. Eu am avut noroc, am stiut atunci, o stiu in fiecare zi. Am avut noroc si, poate, Dumnezeu a avut alte planuri cu mine, poate inca mai am ceva de facut pe lumea asta, nu mai stiu. Imi amintesc doar perioadele mele de plins fara sfirsit, dirzenia cu care sora mea se lupta cu mine si cu caderile mele, zilele lungi in care plingeam acasa la mama si o intrebam de ce tocmai mie? Mai ales ca nu facusem nimic gresit… si mama mi-a spus mereu ca cine stie ce suflete nevinovate vor avea nevoie de mine, ca Dumnezeu are planurile lui cu fiecare dintre noi.

Nu stiu daca suferinta mea de atunci si ce a urmat apoi a desavairsit felul in care m-am maturizat. Poate pentru ca eu am trait suferinta nemeritata a lipsirii unui drept elementar, firesc in viata unei femei, poate suferinta aia care m-a insotit toata viata mea ma face sa nu pot sa trec si sa intorc capul. Trec, nu fara a incerc sa schimb sau sa pun pansament. Poate si mie mi-ar fi fost mai greu daca o psiholoaga nu mi-ar fi spus niste lucruri care m-au ridicat din haul de tristete si riurile de lacrimi, fara sa inghit o pastila, macar, poate nu as fi izbutit daca nu as fi fost un an si jumatate la Teatrul de Papusi din Craiova, azi Teatrul Colibri, poate nu as fi reusit sa trec daca nu mi-ar fi spus Tudor Gheorghe niste lucruri intr-o zi, o zi din viata mea in care faceam figuratie in spectacolul Pragul abastru de la Teatru National din Craiova.

Nu mi-a fost usor niciodata, dar am stiut mereu ca, in afara de moarte, nimic nu e de netrecut. Am fost sprijinita cind mi-a fost greu, poate nu mereu, pentru ca am fost o fire independenta si mandra, dar chiar si asa, razboinica din mine s-a agatat de orice a gasit in cale sa se poata ridica din nou. Cine se poate lauda ca pe el nu l-a pus viata la pamint niciodata? Nimeni.

Acum citeva zile am trecut din nou, milimetric, pe linga o moarte stupida. O pisica tipa disperata sus, pe pasarela dintre cele doua corpuri ale cladirii, eu am incercat sa-i deschid un geam cu o coada de matura, dar s-a stins lumina, e pe senzori, eu m-am dezechilibrat, am calcat in gol si habar nu am cum am reusit sa ma agat de coada de matura care s-a intepenit cumva intre lift si balustrada. Un accident stupid. Am venit cu toate coastele din dotare in balustrada de lemn si am reusit sa ma opresc din cadere. Nu stiu cum am facut, s-a aprins lumina din nou si abia cind am realizat m-a luat tremuratul. Pisica e acasa. Si-a recuperat-o stapina, eu nu pot sa respir ca lumea, abia ma misc, abia ridic mana sa ma imbrac. Un accident… iar am avut noroc. Asa cred.

Pentru ei, cei care au ramas, cei carora le-au pierit cei dragi in Colectiv nu exista vorbe care sa le poata alina. Nu exista nimic care sa poata indulci sau calma durerea. Sau nu stiu eu cum se face. Azi am vrut sa-mi cumpar niste luminite sa-mi pun in geam, brad nu mai impodobesc ca lesina cind o sa vada 6 pisici cum ii dau tircoale. Si iar mi-am amintit de ei. Si nu mi-am mai cumparat nimic. Nu am putut. Acum, ca respir in reprize scurte, ca nu pot mai mult, ma tot gindesc, eu pentru mine, si  zic “multumesc Doamne! pentru ei ma rog da- le Doamne putere, ca eu om, nu stiu cum sa-i pot ajuta.

Daca le stiti familiile nu-i lasati singuri. Durerea lor nu le-o poate lua nimeni, dar uneori te ajuta sa plingi pe umarul cuiva. Noua ne revine datoria de nu uita. De a nu-i uita.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.