Usi

Nu am trintit niciodata o usa in urma mea. Niciodata. Nu am iesit niciodata trintind usa cu zgomot, desi asta as fi simtit. Ceva din mine m-a oprit mereu, ceva  din mine a tinut usa si a inchis-o incet de parca as fi vrut sa ies in virful picioarelor din camera, sa nu stie nimeni ca am plecat.  Nu am trintit niciodata o usa pentru ca mie mereu mi-a fost teama de usile trintite si de tonul ridicat, de cearta in sine, de discutii in contradictoriu, de atmosfera incordata din care nu se naste nimic bun.  Mi-a fost tema mereu de despartirile zgomotoase, de usile trintite, de portiera masinii trintita si plecatul in viteza lasind in urma un om in lacrimi. Nu am vrut sa traiesc asta niciodata si am reusit sa ma feresc de vijeliile care te aduc aici. Poate pentru ca am simtit dinainte furtuna si am plecat la timp. Am inchis usa binisor si am iesit discret, asa cum am intrat.

Nu am ars niciun pod peste care am trecut. Nu din lasitate. Nici din calcul. Nu am putut, pur si simplu. Am iesit in liniste  din camera, am iesit in liniste de pe pod si am plecat in drumul meu. Cu inima ghem, cu sufletul mic, cu temeri cit casa, dar  am plecat  aiurea, unde nimeni nu va fi stiut cind am plins sau cit mi-a trebuit sa ma vindec. Cui i-ar folosi slabiciunea altui om, mai ales a unuia pe care l-ai ranit?

Nu m-am intors niciodata sa vad ce e pe pod, nu m-am uitat niciodata pe geam sa vad ce e dincolo de usa pe care poate, as fi vrut-o facuta tandari, nu am vrut. Dupa o usa trintita, un pod ars, dupa vorbe grele aruncate acuzator cind crezi ca nimic nu ne mai poate salva, sufletul ramine sfisiat. La ce bun sa te intorci mereu la locul care l-a ranit?

Sa-ti infrunti temerile, ati zice poate. Nu am nici o spaima, am doar un instinct de conservare care ma tine pe o linie de echilibru si care simte cind e in zadar. Cind nu mai are rost. Cind nu mai e nimic de facut acolo, cind nu mai poti schimba sau repara. Ca usa aceea trebuie sa ramina inchisa, asa, in tacere, ca podul acela va ramine acolo pentru altii, care vor sti sa-l confiste si sa si-l faca al lor.

Nu stiu cita forta iti trebuie sa pleci asa, dar merita. Trece o vreme si intr-o zi afli ca fara sa vrei, ai lasat un loc gol. Ca a durut mai tare decit daca ai fi strigat. Si ce e si mai frumos ca pe tine nu te-a incovoiat nesansa, durerea, tradarea. Si linistea in care ai plecat a facut ca o usa sa se deschida si omul de dincolo sa se uite adinc in ochii tai si fara cuvinte, sa spuna ce nu a putut spune niciodata. Si e de ajuns.

Usi, poduri, vieti, iubiri…  cum intri, cum iesi, ce lasi, ce iei, ce semeni, toate astea ramin ca niste seminte plantate  in urma. A ta, a lui, a lor. Cu asta ramai.  Si cu dorul dupa zilele cind in jur era iubire si senin. Cu dor de  zilele in care foamea era ostoita de  soare si privirile lui, cind mainile lui iti tineau loc de somn, cind vorbele  erau dimineti cu cafea si risete. Cind nimic nu conta in afara de pasii,  de zimbetul, de cuvintele usor raraite si rostite domol, cind toate pareau la locul lor intr-un Univers al meu, al nostru. Cu asta ramii si zimbesti cind dorul se strecoara firav in inima si ti se infasoara ca si cum l-ar tese din nou… Dorul ramine acolo, bun de lasat la vatra ca un soldat curajos si demn care si-a facut datoria. Inima isi primeste vraja, ochii ramin cu zimbetul desenat in ani de taina, usa se inchide si in spatele ei lumea traieste. Pur si simplu. Ca in viata.