Am un caine batrin, cardiac, alergic, un zdrentaros fugit din curtea lui, alungat de foame; asa se intimpla, batrinii cad in grija mea, dar cu putin noroc si un medic bun, ne descurcam. Cardiacul meu, Stu, care si e un pic senil, se trezeste din somn si vrea afara, deodata. Sau se trezeste intr-o criza de tuse de cardiac, ii dau jumatate de furosemid, ma uit la ceas si in 40 minute iesim afara. Da, e exact ca la oameni, ne plimbam un pic, elimina din lichide si se linisteste. Diminetile, insa, sint ca la armata. O vreme, cit am facut proiectul de la Happy Channel m-am trezit la 6 dimineata, la 7, 7.30 erau si ei afara. El nu intelege de ce nu mai plec eu asa in creierii diminetii, desi i-am zis ca am terminat proiectul, si pe la 7, 7. 30 incepe sa se agite, uneori plinge ca-l doar picioarele de catel batrin…
Azi era aproape 9 cind am iesit cu ei afara, azi noapte ne-am plimbat destul de tirziu, deci am mai castigat 2 ore se somn. Mergem incet, ca nu mai poate alerga, nici nu mai vede bine, dar se descurca, are incredere in mine si cum eu vorbesc tot timpul cu el sa ma auda, e ok. Sigur, daca ma vedeti vorbind cu cainele o sa ziceti ca am luat-o razna. Ma rog, un pic poate, asa in general, dar in situatia asta vorbesc cu el, sa vina dupa vocea mea, pentru ca altfel ia toti copacii si gardurile la rind.
Ajungem in fata spitalului de ochi, de la Piata Lahovary, e o zona foarte curata, luminata mereu, nu e pericol sa ia ceva otrava de pe jos, mirosim iarba putina de linga un copacel si ne intoarcem. Dintr-un taxi, parcat la 1 m de bordura, coborise incet, cu miscari economicoase o doamna cam la 80 de ani, mica de statura, care calca greu si se sprijinea pe un fel de baston medical din acela cu patru puncte de sprijin; inchide usa cu grija, se sprijina serios in baston, se intoarce la usa din spate, o deschide si din ea coboara tot o doamna, cu un pansament pe un ochi. Par surori, cu mica diferenta de virsta intre ele, amindoua au niste fete albe, frumoase, parul alb, doamna cu pansamentul pe ochi are incaltaminte ortopedica, gleznele umflate, calca tare greu. Coboara cu miscari incete din taxi, isi da seama ca e departe de trotuar si aud “imi dai si mie putin bastonul, te rog” eu care ma uitam la ele de cum a oprit taxiul, fara sa ma gindesc prea mult, string lesele cainilor intr –o mana si ma reped sa o ajut, ii si spun “daca aveti incredere, va rog sa ma tineti de mina!” Intre timp doamna ii da bastonul, observ acum ca amindoua au in maini sacose de plastic” de 1 leu” din care se vad niste haine si imi dau seama ca merg sa se interneze la spital. Amindoua. II intind mana, dar doamna ia bastonul si imi zice cu o voce pe care si acum o cred ireala”aveti doi catei, doi baietei, aveti grija de ei!” “E o fata si un baietel”completeaza celalata, care coborise prima din taxi. Lala, zapacita, incepe sa latre, asa face cind vorbeste o femeie cu ea, latra. La barbati nu face asa, doar daca simte miros de alcool. O strunesc pe Lala sa nu mai latre si doamna cu pansamentul pe ochi, zice” ea e contesa familei, nu e nimic, isi face simtita prezenta!”
Era atita delicatete si atita distinctie in infatisarea lor, in felul in care se miscau, o asumare a unei realitati triste intr-o cheie atit de nobila, incit mi-au dat lacrimile. Am plins la 9 dimineata dupa ce m-am indepartat de ele. Le-am urmarit cu privirea cum se indrepatau asa, cu greutate, catre intrarea in spital, ma intrebam cum se vor descurca cu un singur baston, cum… Mici de statura, usor incovoiate de vreme, singure, fara un om mai in putere care sa le sprijine, imbracate modest, cu plasele alea in maini prin care se vedeau camasi de noapte de spital, atinse de neputinta unui trup obosit de ani, cele doua doamne au deschis pentru mine o fereastra in care am vazut diferenta intre ce ar trebui sa fie si ce e.
Imi e cu neputinta sa redau in scris seninatatea si caldura si eleganta comportamentului lor, duiosia si delicatetea felului in care vorbeau si cind si-au imprumutat una alteia bastonul, cind au vorbit cu mine sau ii spuneau Lalei cit de contesa e ea.
As fi vrut sa fac ceva pentru ele,nu stiu ce, sa le ajut cumva, dar felul in care se descurcau, blindetea si linistea si normalitatea cu care se miscau , erau semne clare ale unei demnitati, ale unei educatii cum nu am mai vazut decit la Ileana Vulpescu.
Ajung in fata portii si linga cladire, sub panoul de solar unde troneaza languroasa si retusata Bianca Dragusanu, erau 2 fete tinere, nu cred ca aveau 18 ani, imbracate in negru, pantaloni si sacou, cu niste hirtii intr-o mana, cu tigara din care trageau cu sete, cu casca telefonului intr o ureche si cu telefonul in mana, gesticulau si vorbeau atit de tare incit, da, am intors capul. Si am inteles. Acolo la spital era o lumea care apunea, aici era o lume in plina afirmare. O lume care isi rezolva probleme de orice natura in public, fara jena, care striga si urla nemotivat pe strada, in scoala, in mijloace de transoport in comun fara sa le pese ca se aude tot ce-si spun, tineri studenti care au un limbaj cit de cit rasarit, dar care la doua vorbe legate de nu stiu de soft arunca cu relaxare p…a mea, fete care ii spun iubitului”hai ca ti dau o geanta in cap” in fata la ASE iar el ii raspunde”vezi ca iar te bat”! Si ea ride! V-am mai spus poate, trec zilnic pe linga un liceu bun, sint elevi multi, mici de ani, dar trag cu sete din niste nenorocite de tigari si mi se inrosesc urechile de goliciunea cuvintelor pe care si le striga unul altuia, uneori in gluma.
Ei sint vinovati? Nu. Noi purtam toata vina. Noi care i-am lasat sa creasca asa, noi care i-am lasat sa vada pe primele pagini, in ziare, personaje de cea mai joasa speta si i-am lasat sa creada ca e normal sa fii la tv sa rida lumea de tine ca asta te face popular, noi care ne lasam fetele sa se duca la tv sa-si caute jumatatea si pe urma ne miram ca e in spital, batuta, cu coaste rupte, noi care le-am dat exemple in casa, noi care ne certam ca chiorii si apoi ne impacam, noi care scuipam si apoi ne intoarcem ca si cum nu s-a intimplat nimic, noi care ii brftuluim cind pling, (mor cind vad parinti care isi cearta copiii in gura mare pe strada, mor, nu alta!) noi care i-am invatat ca in viata trebuie sa te descurci, nu are importanta cum.
Ieri Moise Guran si Digi24 au dat publicitatii rezultatele unui studiu. Realizat pe tineri frumosi si liberi, cu studii superioare. “Admir persoanele care castiga in orice situatie!” 87, 05%. Zic si eu ca ei- poate incepem sa ne asumam adevarul.
Pai ce am facut, mai nene? Ce am facut? 26 de an ce am facut?
P. S.Acum, cind ma gindeam la un titlu pentru povestea care m-a ravasit azi, mi-am dat seama ca daca o sa apuc sa traiesc pina la 80 de ani –daca!-asa as vrea sa fiu, ca ele, buna, blinda, delicata, fara sa ma pling, sa mi asum batrinetea si durerile. Daca nu, pe cai baieti, mai devreme, pina apuci sa te acresti! Pe cai!