Cind am emisiune pe televizor se activeaza toata lumea care ma cunoaste; telefonul suna in nestire, toata lumea e bucuroasa ca ma vede, olelei ce bucurie ca existi, nu mai zic cum e de ziua mea, nu prididesc cu telefoanele, ca am doua numere de telefon, vai, vai, ce de iubire, nene, nu pot sa o mai duc, m-ati cocosat de la atita iubire. Intr-un an m-a sunat si Ion Dichiseanu, sa-mi cada telefonul din mana, nu alta. Lume, nene, cita lume buna. Dintre toti admiratorii aia care ma recunosteau, uneori zgomotos, de talentata si simpatica (mai aveau un pic si ma trageau ca pe copii de obraz, asa le draga le eram) singurii care nu uita niciodata cind e ziua mea e familia Patzaichin.
Nu ma pling, sa ne intelegem; stiam de atunci, vorba unei prietene, cind ai treaba toti te intreba, stiam de atunci unde e reala atentia si dragostea, cui ii pasa cu adevarat sau cui ii”pasa” de circumstanta, eu sint bine cu oamenii aia putini, dar adevarati din jurul meu, cei carora le pasa pe bune de mine, cei care chiar tin la mine, care nu au nimic de castigat din relatia cu mine. Nu ma pling si nici nu imi doresc atentia aia care nu era pentru mine, era pentru ce vedeau ei la tv.
Mai stiu oameni care au avut asa niste dusuri reci, cind nu au mai fost in posturi cheie, si carora le-a trebuit ceva vreme pina s-au dezmeticit si au inteles ca exista viata dincolo de sefia de PR la ditamai colosul la usa caruia era mereu coada, ca era a si buget, na!( nu e cazul meu, eu am fost acolo cel mai mic si cel mai prost, poate de aia m-am si simtit bine, o dau dracu de coroana de lauri, eu vreau sa ma bucur si gata!)
Cind imi intra cite un proiect interesant, cum a fost ultimul, cu Dreptul la fericire, iar se activeaza lumea-cu idei de proiecte, cu propuneri de colaborari, tot felul. Desi ritmul meu de lucru la emisiunea aia era din zori la propriu( la 7, 7.30 cel tirziu ieseam din casa) si pina seara la 19, nu am lasat niciodata un mail fara raspuns, nu am lasat nici un apel pierdut sa fie pierdut. 12 ore adesea de fimare, o casa cu animale pe care o duc singura, plus restul vietii unui om cu toate bune sau rele, nu m-au oprit niciodata sa mi tin cuvintul, sa raspund unui om care mi-a scris, m-a intrebat, rugat ceva.
Am raspuns sincer nu pot, nu am timp, imi pare rau sau, in ultimul timp am refuzat aparitii la televiziune din varii motive. Uneori explic si oamenii inteleg sau nu. E déjà treaba lor, nu se impiedica audienta de refuzul meu. Eu sint un om care nu minte decit daca trebuie sa salvez ceva si imi asum sa raspund la un telefon si sa spun nu, nu vin, nu vreau, nu pot, nu doresc. Singurul lucru pe are il regret e ca nu am avut puterea, “stiinta” asta cu citiva ani in urma( de aia, probabil, as vrea sa-I invat ce stiu pe oamenii care se pregatesc sa iasa in public sa vorbeasca, mie mi-ar fi fost de mare ajutor in urma cu niste ani sa stiu ce stiu acum.)
Eu fac doar niste constatari din cind in cind si imi vine sa rid, nu amar, ca nu-mi mai permit sa ma las coplesita de gusturile amare, dar nici nu pot sa las neamendata lipsa de bun simt, decenta, lipsa de fair play.
Primesti un mail/ mesaj, raspunde, chiar daca raspunsul iti ia timp, chiar daca raspunsul e negativ, raspunde. E de bun simt sa-i raspunzi omului, nu sa-l tratezi cu indiferenta ca si cind asta te pozitioneaza automat in fata celuilalt intr-un tipar de inacesibilitate, cum ai vazut tu in filme. E ca atunci cind tii oamenii in anticamera sa creada ca esti ocupat desi tu flirtezi cu secretara. Sau dracu stie te faci. Nu copii, indiferent cum e, asta se cheama nesimtire. Timpul nu se iroseste asa aiurea decit daca nu-i stii valoarea.
Asa cred eu. Sau asa credeam. De azi, insa, ma gindesc sa schimb si eu ceva la mine, sa invat si eu ceva din cite vad in jur. Sa raspunzi asa, superior, sa fii acru si devii intangibil, greu de abordat. Bleah!!
Surprinzator e cind iti raspund oameni la care nu te astepti.
Sint de moda veche, asa e, insa atita cereti, atita veti primi. Respectati-va pe voi si veti primi la rindul vostru respect. Respectul e ceva ce se castiga greu si se pierde in doi timpi si trei miscari.
Pentru mine e simplu. Am ajuns intr un moment al vietii mele in care pretuiesc mult mai mult linistea mea, viata mea anosta, plicticoasa, uneori, care da insa in clocot cind e cazul. Pentru ca am invatat sa nu ma mai irosesc si imi conserv energia pentru lucruri care merita efort. Inainte de a intra in platou, in scena, eu stateam in cabina, singura, cu textul in fata in timp ce restul lumii se vintura vesela si chicotea pina la numaratoare. Nu o data veneau si ma intrebau de ce sint suparata. Nu sint, asa ma pregatesc eu. Stau cu mine, aici, imi conserv energia, sa am in timpul emisiuni/ spectacolului. Nu mi place sa ma irosesc.
E liniste la mine de ceva vreme ca nu am emisiune pe tv. De asta poate unii nu raspund la mesaje, desi unele sint din politete, pur si simplu, eu le mai scriu oamenilor si le spun cind imi place ceva ce fac, ar fi culmea ca eu care va indemn sa vorbiti intre voi, sa va spuneti “te iubesc, imi place ce faci, iarta-ma, mi-e dor de tine”, sa nu fac asta. O sa o mai fac atita vreme cit voi avea cui spune.
Stiu, in viata noastra e un balamuc teribil- vin alegeri, lumea a innebunit cu coalitia si familia de parca asta e cea mai mare problema a noastra, nu saracia in care traieste lumea, mai ales in mediul rural, mizeria in care se zbate o societate macinata de lupte intre unii care tin cu dintii de scaune si altii care vor sa si puna cururile slabe pe scaunele alea de unde sa plece dolofani, nu rusinea care se abate pe obrazul bisericii cind un purtator de cuvint pune mai presus de salvarea sufletului unui om niste bani si un “preasfintit” anchetat de DNA e pus sa l reprezinte pe Isus care a murit rastignit pe cruce…
In balamucul asta in care fiecare tabara isi are oamenii ei, fiecare isi trage cenusa pe turta lui, asa se zice, singura oaza de liniste e aia in care iti permiti sa fii onest si sa-i pretuiesti pe cei cu care poti fi sincer, fata de care nu trebuie sa te prefaci. Relatia asta trebuie cladita si apoi consolidata ca sa dureze. Cind intre noi se se plimba oameni care nu vor decit binele lor, cum sa facem sa ni-I regasim pe ai nostri daca nu facem cumva sa nu fim ca ei? “Pentru noi, cei care am ajuns in virful lantului trofic, nu exista cuvintul mila” ! Fai Bei Sogni (Sweet Dreams) 2016.
P.S. Cu sau fara emisiune pe televizor eu sint tot aia, sa stiti; mai grasa, mai slaba, sint aceeasi care ride si se bucura de soare, de frunze de torcaiala unei pisici, de un vin bun cu niste baieti….