Cu vanataia la purtator

Care esti bun prieten cu Universul, poti sa-I dai un telefon sa-l intrebi cam cite mesaje mai are pentru mine? Sau macar sa fie mai explicit-cam ce a vrut sa zica cu ultimul? Asta daca vreau sa ma dau si eu intelepta secolului 21 sau ginditoare in rezonanta cu Universul care pe vremuri lucra pentru noi-sau ala era SOV?

Ma rog, le-am incurcat se pare, dar cred ca stiu de la ce mi se trage. Practic, as putea sa trec direct la subiect daca as intelege eu, inainte de toate; faza e ca imi spun, de o saptamina incoace “ eu nu mai stiu ce sa mai zic de tine! Unde sa te duc, unde sa te parchez? In padure? Tu esti in stare sa te impiedici de o creanga si sa cazi peste un urs mort de foame, sa-I rupi labele alea cu care se straduieste sa mai gaseasca citeva alune sau ce o mai scapa nepraduit de om”.
Nu as fi scris despre asta daca nu s-ar uita lumea la mine ca la urs. Ca la un urs vinat-observati laitmotivul ursului, poate pentru ca asa ma si simt uneori, un urs greoi, timid, bleg, impiedicat, uneori salbaticit.

Gratie unor intimplari  din cele pe care ti le da viata, am bucuria de a putea asista la niste repetitii sau spectacole absolut minunate la Opera Nationala. Am vazut repetitii la Barbierul din Sevilla, am vazut spectacolele cu ambele distributii, am stat in sala la repetitii la Lacul Lebedelor si parca nu mai eram acolo, pe scaun, pe pamint… Recunosc cu mana pe inima, rar mi s-a relaxat si mintea si inima ca acolo, atunci. Am stat asa, in sala, singurul intrus, cumva, si ma uitam cu lacrimile in ochi la ei cit sint de fragil si de frumosi, atit de frumosi si de eleganti ca pareau ireali. In seara asta a fost transmisiune directa cu Lacul Lebedelor, eu am vazut de acasa, nu am putut sa fiu si in seara asta acolo, dar acolo, in sala, linga orchestra, e vraja de a dreptul.

In sala operei e un fel de curatire a inimii, e a si cum toata eleganta si puritatea unei lumi e concentrata acolo. Stim cita munca e in spatele unui spectacol de opera sau balet, teoretic stim, dar cind esti acolo si vezi, intelegi, inca odata, de ce unii dintre noi sint ca niste viori intr o viata care nu poate respira fara muzica.

Daca reusesc sa ies de sub vraja care ma ia in primire de cum trag de usa mare si maiestuoasa de la intrare, as putea incerca sa scriu ce nu am fost in stare sa scriu sau sa spun cu usurinta- am cazut pe scara aia minunata la Opera dupa premiera la Barbierul din Sevilla. Am plecat in fuga dupa cineva care se indrepta catre iesire si pantofii mei negri au luat-o inaintea mea pe mocheta frumoasa, rosie, pe scarile alea elegante unde ne facem toti poze cind ajungem la Opera. Cine m-a vazut? Exact asta e intrebarea pe care am pus-o de cum m-am ridicat de jos, cu mana la capul pe care l-am trintit cu zgomot de podea. Destula lume. Nu chiar toata lumea, dar destui, stiu, m-au vazut cum ma duc cu viteza catre marmura solida care mi-a zduncinat un pic seara.

M-am ridicat singura si am plecat la baie, mi-am pus niste cuburi de gheata( aia e, le pui in cap, toanto! In loc sa le pui in bautura!), cuburi care nu au putut opri ditamai cucuiul crescut rapid pe jumate de frunte. Initial am crezut ca mi-am spart capul, dar surprinzator, nu. Si nu mi-am rupt nimic, am un picior negru de vinat, tot dreptul evident, ca ala e piciorul de trintit. Asa si, ce ne intereseaza pe noi ca ai cazut tu? Pai nu cred ca intereseaza in mod deosebit pe nimeni, dar faza e ca de luni am inceput sa ma invinetesc. Rau. Sint ca si cum cineva mi-a dat pumni in fata. O singura vinzatoare in magazin m-a intrebat daca mi-am facut ceva la nas. Ce sa mi fac? Am intrebat-o eu asa, pueril. Pai nu stiu, ca de la operatia aia se invineteste asa. I-am spus ca am cazut pe scara. S-a uitat cu mila la mine si a dat din cap, compatimitor. Mie imi venea sa rid, dar m-am abtinut, eu eram cu vinataia si cucuiul, nu ea.

In rest, toata lumea se uita cumva la mine, nu de putine ori ma recunoaste cite unul si ramine socat… ramine pe loc, asa, in strada, in magazin si se fix in ochii mei. Nu m-a crezut nimeni cind le-am spus ca am cazut, ba, o colega cu care am filmat ceva luni mi-a zis ca nu trebuie sa-mi fie rusine, ca si ei I s a intimplat si s-au despartit. Am urcat cu cineva in lift si am simtit nevoie sa-i spun ca am cazut, nu m-a batut nimeni si domnul zice” e treaba dv , doamna, ca e bataia dumneavoastra, nu a mea.” Nu am mai zis nimic. Sigur ca am si niste ochelari de soare, as putea sa mi-I pun si noaptea, dar sint sigura ca in secunda doi m-as intinde din nou pe jos.

Nu as fi zis nici acum daca nu s-ar opri lumea sa se uite la mine din trei in trei pasi si decit sa cititi pe undeva ca mi-am luat bataie, mai bine recunosc eu ca ma grabesc, ca vreau sa fac o mie de lucruri, ca vreau sa fiu eficienta si sa nu ratez nimic, ca mereu sint pe graba, ca mereu am ceva urgent de facut si ca toate aceste” mereu, mereu, mereu” ma pun intr-o stare de nu mai sint atenta si se intimpla mici accidente. A fost o cazatura demn de un film tare, mai ales ca nu am avut dublura. Am in schimb o fata umflata cu pungi vinete sub ochi. Nu, nu pun poze ca nu vreau sa ajung vedeta, mi-e bine asa, mai anonima.

De fapt, am exersat fara sa vreau, o situatie care imi ridica parul in cap numai cind ma gindesc- cum o fi cind chiar te bate cineva? Cind iei bataie sistematic, cind esti macar cu un ochi vinat si trebuie sa gasesti mereu explicatii pentru vinataile care se vad? Ca despre cele care nu se vad nici nu mai vorbesc. Am exersat, dintr-un accident, rusinea care te face sa mergi cu capul in jos, ca si cum ai vrea sa te ascunzi  in pamint.

Intr-un supermarchet m-a recunoscut un tip mai inalt pe are l-am vazut ca se apleca sa-mi vada fata mai bine. M-am pus in locul lor si parca m-a luat si durerea de cap de necaz. Si tare mila mi-a fost de femeia care se lasa batuta crezind ca omul care ii da o palma si o invinesteste se va schimba vreodata, tare mila mi-e de femeia care nu realizeaza ca aia nu e iubire, nu e casa, nu e familie cind e cu bataie si cu vinatai. Mie o sa mi treaca vinataia, ca e dintr-o prostie, a mea, insa acolo unde vinataia si desfigurarea e facuta intentionat, e nevoie de de decizie, de decizia aia care sa nu te mai determine sa mergi cu capul in jos, jenata, intrebindu-te tot timpul cum ai putea sa ti ascunzi, totusi, fata sa nu se vada. Daca te-a lovit odata, lasa-l, fugi, fugi unde vezi cu doi ochi, cu copii, fara, fugi, chiar daca plinge cu lacrimi “amare” si isi cere iertare ca a gresit.

Daca ati ajuns pina aici inseamna ca stiti ce vreau; ce-o fi vrut sa zica, domnule, totusi, Universul? Ce? Ce mesaj o fi vrut sa mi trimita? Ma mut in padure sau ma mai chinui pe aici ? Nu are legatura cu tocurile ca eu cad si din adidasi… puteti sa rideti, sa ridem, am scapat si de data asta. Si daca totusi aveti oarece legaturi cu Universul ala sa-I ziceti sa ma lase in pace cu semnele lui, ca am eu destul voci in cap, abia ma descurc cu ele.

6 thoughts on “Cu vanataia la purtator”

  1. Wow ! O. K am inteles ! Nu v-a batut nimeni, dar…………dar am totusi o intrebare ……….covorul…..covorul unde a fost facut ?

    Reply

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.