Ai mei, ai nostri

Am avut si eu miercurea mea in care as fi vrut sa beau.  Sa beau, sa ma imbat, sa ma fac pulbere, sa adorm si sa uit mai repede.

Sint o pacatoasa de creatura care se leaga de tot ce o inconjoara, careia ii pasa si de oamenii care nu mai sint de mult in viata ei, dar asta nu ma opreste niciodata sa ma gindesc la ei, mai ales ca in ultima vreme trece o Proasta Ponosita cu o secera si ii ia la gramada. Lumea e asa cum e, e nevoie de multa lumina in cap si iubire in suflet sa intelegi de ce o femeie singura, sau o bunica, ori un tata cu famile fac loc in inimile lor si pentru animale, pasari, flori…

E nevoie de educatie, cred, de o anumita educatie, mai ales a inimii, sa nu rizi de cineva care isi dedica viata sa salveze o padure sau niste caini ori te miri ce i se pare ca are nevoie de ajutorul lui. De cele mai multe ori animalele ii salveaza pe oameni de la singuratate, de la depresie, de la uitare, de la neiubire. Pacatoasa asta de depresie, pe care abia acum incepe lumea sa o bage in seama, sa-i vada gravitatea, e un adevar. A batut depresia si la mine la usa de muuulte ori, a batut insistent, citeodata am vorbit cu ea asa, prin usa, dar, cu o casa plina de animale, cu o viata plina de responsabilitati si fata de niste blanoase care depind cu totul si cu totul de tine, asemeni unor copii, depresia si-a vazut de treaba ei, a plecat bombanind. La mine nu si-a facut culcus pentru ca nu a avut loc de ele. Dar a fost, o stiu cum e, ii recunosc semnalele, stie insa ca nu e asa simplu de intrat la mine in casa. E treaba ei daca imi mai da tircoale, eu stiu ca ea exista, ii recunosc existenta, asa cum si ea imi recunoaste mie superioritatea. Nu avem de ce sa ne imprietenim, draga mea!

Imi spunea cindva o prietena ca si familia, asemeni copilului, e un miracol, si ca nu toti avem parte de acest miracol. La urma urmei, ce inseamna Familie? Asta e ceva ce hotarim singuri, dincolo de dogme. Familia, in sensul bine cunoscut, poate nu ii e data tuturor. Si atunci, fiecare dintre noi isi primeste minunile vietii lui si le foloseste pentru linistea si bucuria darului lui Dumnezeu care se numeste asa frumos, Viata! Daca ne-am cauta un pic in inimi si am incerca sa radem uriciunea, invidia, dispretul fata de cel care nu e ca noi, cu siguranta, viata fiecaruia ar arata altfel.

Ma plimb intre notiuni cu care ne confruntam zilnic, noi sau ai nostri-depresie, speranta, cale de mijloc. Nu am habar cum as putea sa ajut un depresiv, nu sint scolita in sensul asta, stiu doar ca animalele mele, adunate din gunoaie, la propriu, m-au ajutat sa nu las depresia sa-si faca cuib. Niciodata. Nici in zilele mele grele de frelancer fara proiecte si, evident, fara bani, nu a reusit sa puna ghiara pe mine; trecea, asa, ca un fulger pe cer, dar nu a avut spor. Odata pentru ca prezenta lor, a pisicilor, in mod deosebit, dar si a cainilor, atenueaza, din punct de vedere energetic, starea de rau, de cadere, si apoi, pentru ca noi, oamenii sintem setati” din fabrica” sa avem grija de cei din jur, sa purtam de grija celor care nu o pot face singuri. Am zis oamenii, nu lepadaturile care arunca bebelusi sau caini si ii lasa sa moara. Uneori depresia e atit de greu de stapinit incit e musai nevoie de un specialist.

Animalele mele, toate, au fost cele care mi-au pus, cumva, pe moment, viata in stand by, pentru ca au imbatrinit si grija e si mai mare, dar prezenta lor mi-a dat un tip e liniste si de pace, atit de necesare zilnic. Nu mai sint multi, s-au dus pe rind, ultimul a plecat intr-o miercuri, cam brusc. Il dureau picioarele,  era baiatul celui batrin, de la mine din casa… Nu stiu exact ce s-a intimplat, ecografia era ok, analizele erau bunute pentru 16 ani, pina la urma banuiam cu totii ca un edem cerebral de la caldura i-a fost fatal.

Au fost multi, nu i-am numarat, le pot scrie numele. Thomas avea 16 ani a fost un caine superb, a trait toata viata liber intr-o curte, a facut ce a vrut, a fost sef cind a vrut, cind a avut loc de fratele lui, Tobia… Imi vine sa pling, dar ma tin.

Stii mereu ca asa se intimpla. Puteti sa rideti de mine si de cei ca mine, dar unii sint mai slabi de inima, ca nu stiu cum sa zic altfel, si se leaga asa, cu totul de oameni, de animale, de pasari, de locuri… Cu oamenii, cred eu, e un pic mai simplu, cind nu te mai plac, cind nu-i mai placi, trecem pe trotuarul celalalt si ne evitam politicos, nu mai avem ce ne spune, nu mai e cale de imbratisare, e doar un spatiu strimt prin care ne strecuram in viata. Cu animalele e altfel, mi se pare mie, femeie care si-a dorit si ea una, alta si nu a avut parte de ele, s-a salvat cum a putut, nu a ajuns la depresie ca cineva destept i-a impins in brate un caine, o pisica si, uite asa, prin ceea ce cred eu ca e transfer de afectivitate, mi-a salvat mintea si inima. E complicat, lume draga, viata nu e simpla mereu, ne invirtim asa, in jurul ei, ea in jurul nostru, ne dam tircoale ca intr- un meci de box in care lovim uneori haotic, din instinct, uneori invatam sa param…

Eu-s dintre aia pe care mama o intreaba mereu, uimita” mai, mama, ma, cum te legi tu de toate ragaliile?” Pai nu stiu, eu nu ma agat de nimic, dar nu stiu cum fac ca ii gasesc lipiti de mine. Nu m-ai invatat sa intorc capul si sa ma prefac ca nu I vad.

Sint dupa niste zile de filmare in care m-am simtit asa, intr un fel, nu stiu cum sa zic, bine de tot, cu echipa, cu regizorul, cu oamenii, ma rog, lucruri faine, cum ar zice niste clujeni cu care m-am imprietenit. Sint bine, lucrurile bune mai apar si pe la mine, si intre ele se strecoara, inevitabil, povestea cainelui batrin, de 17 ani, care nu vrea sa moara, care se lupta sa traiasca, sa se ridice, sa bea apa, sa manince desi organismul lui nu mai asimileaza chiar tot, sub blana alb-maronie e ca un ogar batrin.

Stiu, de ceva vreme, de cind mergea mai greu, cu picioarele din spate, hirs-hirs pe asfalt, cite cineva imi zicea sa-l ajut, ca sufera. Nu e asa simplu, credeti-ma. Are viata in el si nu vrea sa stea jos, culcat, doarme cit se doarme si gata, vrea sa iasa, asa cu escara pe un sold, pansat, isi pierde un pic echilibru, dar vrea afara, vrea sa se ridice, ar vrea sa alerge. Iesim in curte si, sustinut de mine, vrea sa o ia la fuga , dar picioarele din spate nu-l mai asculta asa, ca altadata. Isi pierde din elan, dar tot merge, cu indirjire. Fac ce pot si ma gindesc la cit de greu e sa te rupi de un catel care 17ani a stat cu tine. Am tot avut in utimii ani despartiri de astea si mi-a ajuns. Si ca si cum nu era de ajuns, Kitty, prima mea pisica, schioapa mea cu 3 picioare adunata acum 10 ani, are niste tumori mamare. Incerc sa ma obisnuiesc, sa fac exact ce trebuie, cum trebuie, dar Ponosita a fost des in zona si i-a secerat fara mila, suflete iubite, Oameni buni si animale, lalolalta.

Viata trece oricum. Cu caine sau pisica, cu complicatii sau fara, singur sau cu pereche, timpul vietii noastre trece pur si simplu, ca asa e mersul. Nu stiu pe nimeni sa fi reusit sa opreasca timpul in loc, sa faca ce vrea cu el. Se vorbeste des in ultima vreme de calitatea vietii. Da, e important cum iti sint zilele, cum le traiesti, daca le zimbesti, daca le bucuri, daca dai la rindul tau bucurie, daca esti bun cu oamenii.  Ma obsedeaza gindul ca uitam cum fiecare zi  se adauga unui sir de ani, cum ii contabilizam in altceva decit in bunatate, generozitate, compasiune, dragoste, iubire. Uitam de cita nevoie are cineva de o imbratisare, de o vorba buna, de gindul ca undeva, in lumea asta mare, e cineva pe care il poate suna si cu care poate plinge. Ca cineva o sa-l imbratiseze cind ii e greu, atit cit poate, atit cit i-ar trebui sa se adune, sa mearga mai departe. In toata nebunia vietii mele, animalele din viata mea mi-au fost sprijin esential. Puternic. Ajutor fara reprosuri, fara priviri, fara asteptari, poate doar niste bobite si apa. Putin pentru cit dau inapoi. Si oamenii care ma stiu. Care m-au simtit. Care m-au iubit. Ca un tot, unit intr-un complot de iubire.