Ierusalim, drumul catre mine

Dupa patru zile de umblat prin Ierusalim, mai ales prin cetatea veche, inca visez Poarta Damascului, Poarta Leilor, drumul catre Muntele Maslinilor, nu-mi iese din mintea Gradina Ghetsimani, fiecare maslin din gradina atit de bine ingrijita, pietrele peste mi-am pus mainile, pietre linga care am zabovit, linga care as fi putut sa stau o zi intreaga…

Controlul in aeroport e riguros in Israel, dar, daca nu ai nimic de ascuns, nu ai de ce te teme; m-au intrebat, printre altele, daca as vrea sa ma intorc; sigur, i-am spus fetei frumoase din aeroportul Ben Guron, care m-a intrebat si de unde am numele si daca sint evreica, mai ales dupa ce i-am spus ce nume au surorile mele… M-a intrebat si de numele parintilor, a fost un pic descumpanita, Ion si Oltenica nu suna ca numele noastre, dar am vazut in ochii ei, o fata care s-a vrut aspra, simpatie, mai ales dupa ce i-am aratat maruntisurile din ruccsacul meu. Ca atita bagaj am avut. Ruccsacul si oamenii din inima mea. Unii nici nu au stiut ca i-am luat cu mine, ca i-am dus peste tot, ca si cum as fi vrut sa vada, prin ochii mei, tot ce vedeam si traiam eu.

Mi-am dorit asa, in tacere, fara sa suflu o vorba, sa merg in Ierusalim… asa cum am facut cu toate dorintele si visele mele. Nu-mi place sa bat toba, mama are o expresie de care imi amintesc de fiecare data cind gura pleaca sa vorbeasca asa, prea mult si cam fara rost “spala la varza”. Cum nu vreau sa “spal la varza” imi spun mie, adesea, “mai taci!”! uneori reusesc sa ma opresc si las totul in mintea mea care se duce razna, in Univers, acolo unde nu te judeca nimeni, nu te pune nimeni la punct, nu simte nimeni nevoie sa te faca sa te indoiesti de tine, de intentiile tale, de dorintele tale.

Asa a fost si acum; nu am strigat in gura mare, dar ea, Daniela, a stiut, cumva, si-a vrut sa ma duca acolo… ca asa face Universul sau Dumnezeu, cum vreti voi sa-l numiti, trimite niste oameni care fac lucruri pentru tine, care netezesc drumuri, care te stiu si te simt, fara sa spui vorbe. E asa o complicitate muta intre noi, o complicitate care ma tine in picioare si atunci cind imi e imposibil sa deschid gura si sa spun cuvinte. Ca uneori nu ai. Asa cum niciun ban din lume nu poate plati dragostea, prietenia, devotamentul, iubirea, recunostinta…

Am plecat la drum dupa 24 de ore de nesomn, cu adrenalina pina la cer, de parca nu era de ajuns cita emotie aveam la gindul ca plec acolo; in aceeasi seara aveam sa flu o veste despre un om la care tin dincolo de intelegerea mea, veste care m-a coplesit si a dat, cred eu, inca odata sens drumului meu catre Ierusalim. Din fericire, lucrurile incep sa intre intr-o normalitate in ceea ce priveste omul despre care vorbim, mai dureaza o vreme refacerea, dar e bine.

Am dormit 2 ore in avion, Doamne! sper ca nu am sforait, la un moment dat am deschis ochii si, chioara de somn, zic” ia uite ce zapada e si la ei!” la care doamna de linga mine imi spune zimbind ”nu, draga mea, sintem inca in nori!” Citeodata ma intreb cind o sa cobor din nori, foarte des am senzatia ca eu traiesc cu capul doar pe acolo, printre norii albi si frumosi care fac lumea sa para mai luminoasa, mai buna, chiar si cind incepe sa se intunece in inimi.

Nu mi-a fost somn, desi in noaptea urmatoare am dormit doar 4 ore, asa am tinut-o, poate de aia in poze am o fata lunga; nu mi-a fost foame, nu m-a durut nimic, nu as fi vrut nimic decit sa-mi iau cu mine, in piele, in haine, in aerul pe care il respiram, tot ce simteam, tot ce vedeam. Despre unele se poate scrie, vorbi, despre altele nu. Nu as sti cum.

Drumul la Ierusalim, primul meu drum acolo, a fost ca o calatorie spre mine, spre ce am de facut, spre ce ar trebui sa schimb, sa repar, sa refac, sa uit, sa iert, sa iubesc…

Acolo mi-am facut niste promisiuni si stiu ca trebuie sa ma tin de ele desi nu e simplu deloc. Tasneste din mine cite revolta uneori, dar imi amintesc de rugaminti si apoi de promisiuni si tac.

E o lupta cu tine, cu incercarile de a nu mai avea asteptari, de a nu dezarma, de a intelege, de a te ridica de fiecare data, nu triumfatoare, nu cu lacrimile innodate in barba, sa te ridici pur si simplu de acolo de unde te lasa cite un om care inseamna ceva pentru tine; cele mai grele lovituri vin de la cei pe care ii iubesti, stiti deja, insa trebuie sa te ridici, a cita oara? si sa mergi mai departe. Lupta asta cu tine, cu ce simti si cu ce ar trebui, de fapt, sa simti, cu ce faci si ce ar trebui, de fapt, sa faci, ei bine, zbuciumul asta, nu se termina niciodata. Uneori te simti ca un soricel care alearga bezmetic intr-un labirint, dar, probabil ca si goana asta are vreun rost.

Am inteles acolo ca si cind nu te mai iubeste, cind a uitat cum e sa traiesti iubind, cind alege sa traiasca intr-o viata caliie, cind stii ca are nevoie de tine si ca doar in tine are incredere, cind stii ca lasa totul in seama ta stiind ca poate conta pe tine, atunci intelegi si ca asa arata iubirea unui om catre un alt om. Fara nici o conditie. Fara nici o asteptare, fara nici o iluzie.
Dupa ce trece spaima, incep mici furtuni in tine; vine niste vanitate, mai vine si un pic de nemultumire, ca nu esti destul de intelept sau destul de puternic sa le poti sterge cu o clipire, dar zi de zi vorbesti cu tine si iti pui intrebari la care e imperios necesar sa-ti raspunzi. Doare, draga mea, radiografia, si stii de ce? Pentru ca mai ai de lamurit tu cu tine, nu cu el, el e impacat si multumit cu alegerile lui, care nu au nici o legatura cu tine, pentru ca tu cu tine ai niste discutii interminabile de la care uneori te ridici si zici enough! Stii cui ii spui? Tie! Pai daca iti raspunzi sa si faci cum spui! Enough is enough!

Stiu ca zimbesti- stii, intelegi despre ce vorbesc.

Uite, drumul asta m-a invatat cite ceva si m-a bucurat enorm… agitatia, lumea pestrita, difuzoarele care se activau la ore fixe si rasunau in oras, femei batrine asezate pe trotuare cu munti de verdeata, smochine, curmale, toate de vinzare, oameni vorbind in limbi diferite si ti se pare normal sa fie asa, culoarea orasului si soldatii imbracati in uniforme de razboi, mereu cu degetul pe tragaci, soldati, fete si baieti, unul mai tinar si mai frumos decit altul, zidurile Ierusalimului noaptea, gunoiul neridicat zile in sir, tarabe cu legume lasate fara paza in tot orasul…

Am urcat de doua ori pe Muntele Maslinilor sa mincam in acelasi loc pentru ca oamenii sint extrem de draguti si de prietenosi, rup bine romaneste si stiu ca felul in care se poarta azi te va duce si maine sa iei prinzul, tot la ei. La tot pasul gasesti suc de rodie si suc de portocale, stoarse pe loc, cu un gust divin, incomparabile cu ce bem noi aici, prin manastiri gasesti calugarite care zimbesc si vorbesc cu oamenii cu o dragoste neprefecuta care te ia putin prin surprindere, mai ales ca esti intr-o manastire ortodoxa rusa sau greaca.

Locuri, oameni, ziduri care vor povesti –sper! multi ani de acum inainte, intilniri cu o istorie despre care stiu prea putine, intilniri cu o lume altfel decit lumea mea, nopti in care abia asteptam sa se faca ziua sa putem pleca, sa mai vedem ceva, toate le-am adunat intr-un bagaj al mintii si inimii din care trebuie sa iau cind am nevoie sa-mi pot hrani nelinistile, tacerile, bucuriile prea neasteptate…

Nu stiu sa va scriu un ghid, pot sa raspund la niste intrebari daca le aveti; intr-un registru prozaic pot sa va spun ca se poate plati peste tot in euro, dolari, secheli si chiar lei romanesti, ca toti negustorii stiu romaneste si m-a amuzat teribil sa vad cum prietenii mei se tocmeau, ca asa se face, mincarea si sucul de rodie si portocale sint la preturi rezonabile, iar gustul nu suporta comparatie. Am vazut baieti tineri, mici, 12, 13, ani muncind prin oras, la terase, in hotelul in care am stat nu era picior de femeie, mi sa parut ciudat sa vad barbati schimbind asternuturi, aducind cafea, dar te obisnuiesti.

Ah, in aeroport, la intoarcere mi-am pierdut caciula mea catel, m-am intors dupa ea, am gasit-o la ultimul control de securitate, apoi mi-am pierdut haina, carata in brate cu mai multe haine, pentru ca am stat prea mult in shop sa adulmecam parfumuri ( mi-am cumparat ceva  Antonio Banderas!) dar am gasit-o, nu am ajuns acasa in camasa… O sa ma intorc, sper, intr o zi, in Ierusalimul pe care il iubesc, acum stiu… La Zidul Plingerii nu am putut sa scot un sunet, parca mi s-a golit mintea de toate.