Atit am avut atunci la indemina; un borcan banal pe care l-am umplut cu scoici, resturi de cochilii si cioburi de sticla verzi, slefuite de marea mea, piatra si sticla aidoma unor diamante uimitoare, cu forme neregulate, piatra si sticla, ca niste cioburi de inima, una mai frumoasa decit alta.
Primisem in dar o orhidee frumoasa care inflorea, de la o zi la alta, sub ochii mei si am simtit ca merita o companie prietenoasa, pe masura frumusetii ei. In momentele astea, mintea mea cauta ceva, orice, din care sa putem incropi bucata de vis. De undeva, dintr-un colt al memoriei, a tisnit brusc o amintire despre niste pietricele adunate si aduse in buzunare, geamantane, cutii, de prin toate locurile pe unde m-au purtat pasii. Pietricele rotunde, frumoase, fara niciun nume, fara sa semene intre ele, niste pietre si dorinta de a ramine, asa cum reuseste ea, piatra, tare, rece, dura. Linga pietre, uitate si prafuite, comorile mele din mare. Le-am spalat, ciob cu ciob, ca si cum mi-ar fi trecut, din nou, prin maini, fiecare val care a poposit pe tarm; se adunase praful civilizatiei peste ele, le-am pus intr-un vas pe masa, linga orhideea mea, alba, superba care continua sa ma uimeasca cu eleganta si frumusetea ei, cu puterea ei a ramine cit mai multa vreme, frumoasa. Si prezenta.
Trec pe linga masuta mea cu scoici si pietre si le miros; da, dupa atita vreme miros a mare… Fiecare cochilie are o poveste-cele mici, mai pricajite, sint adunate de mine, de pe mal, nu stiu sa innot, copil crescut la sosea, fara apa in preajma casei. Mai sint si fricoasa de cind era cit pe aci sa ma inec intr o dimineata dintr-o vara nebuna; mi-a placut mereu sa stau acolo unde vin pentru o clipa, valurile, sa caut intre miile de scoice si pietre, “comori”. Cele mari, intregi frumoase, au inca imaginea lui. Nu trebuie sa fac niciun efort de memorie, mintea deschide sertarul potrivit in care si-a pus cu grija ultima noastra vara de la 2 Mai, cind isi punea niste ochelari carora eu le ziceam”penibilii” si se afunda sub dig. Statea cit putea el, un baiat indragostit, sa-mi caute si sa-mi aduca perla mea, asa cum faceau cindva cautatorii de comori. “Perla” era adesea un melc spart, slefuit de timpul cit s-a odihnit pe fundul marii, dar, odata ajuns in palma mea, se adauga cu o bucurie de copil colectiei de “comori” cu care m-am intors intotdeauna de la mare.
Chiar daca nu ai inteles niciodata slabiciunea asta, a mea, pentru pietrele de pe plaja si cioburile verzii si stralucitoare, tot mi le aduceai. Te uitai la mine cum stateam pe plaja, linga mare si lasam valurile sa sa ma umple de nisip si scoici si tot ele sa ma spele. Rideai ca de o joaca de copil dupa care plecai rizind si mi strigai “uite, ia, sa ai!” de fiecare data cind ieseai cu cite o bucata dintr o cochilie.
Oricit de tare te-ar durea ranile pe care ti le face un om, iubirea pentru el nu te va lasa sa-l scoti niciodata din inima ta de tot, asa cum ai vrea. Indiferent ce face, din cind in cind nu poti sa nu te intrebi”cum o fi?”
Uneori, comportamentul unui om pe care l iubesti, si stie ca-l iubesti, e halucinant, fara argumente, fara logica. Desi citeodata omul face un pas in fata si lasa femeia mai in umbra, incercind sa puna in locul iubirii pe care o stii, iubirea de om catre un om, se dovedeste ca e si mai greu asa. Uneori doare tare de tot, dar daca te iei un pic cu tine la o discutie asa, prieteneste, deschis, ajungi sa intelegi ca e mai bine asa, ca el va ramine parte din tine cu ce a fost frumos si bun. E, poate, singura cale de a nu lasa sa se adune zgura.
Uneori pare sa functioneze, apoi mai vine un val si sterge tot, ca marturisirile de iubire pe viata scrise pe nisip.
Oamenii fac alegeri, adesea cele mai proaste posibile pentru ei, aleg relatii si povesti in care se scalda zi de zi, intr-o mediocritate acceptata in tacere. Ca pe o cruce pe care nimeni nu-I obliga sa o poarte, dar care lor li se pare cea mai potrivita. Aleg sa vegeteze in relatii din care iubirea a plecat demult, in care blazarea si resemnarea e la ea acasa, aleg sa stea in preajma unor “jumatati” care nu vor nimic in afara de” sa fie un barbat in casa”. Ce uita ei, cei care fac alegerile astea, e ca un partener care te iubeste cu adevarat nu te lasa sa lincezesti. Nu te lasa sa traiesti asa, mic, de azi pe maine, fara pasiune, fara idealuri, fara nebunie, fara galopul de zi cu zi, cu inima in dinti, nu te asa sa ti treaca viata, asa, cum o fi.
Cind te iubeste te ia de mana si merge cu tine pe acelasi drum. Drumul in care amindoi sint unul, un drum al nostru, doar al nostru, unde crestem impreuna, atit de puternici incit nimic si nimeni sa nu ne poata zdruncina. Un drum in care ne impletim iubirea, admiratia, respectul, rabdarea, pasiunea, slabiciunile, increderea, generozitatea, tandretea asa incit sa nu poata intra nimeni si nimic, vreodata, cu adevarat, intre noi. Asa, mana in mana si ochii in ochi, fara minciuni, fara jumatati de masura, cu puterea de a recunoaste esecurile, slabiciunile, “iesirile din peisaj”, doar asa, povestea noastra e una ca de piatra.
Facem alegeri gresite din nestiinta, din inertie, din incapatinare, din comoditate, alegeri care intr-o zi, se vad in toata splendoarea lor de alegeri paguboase. Si, cine poate, isi sterge ce e de sters, pune in loc ingaduinta si rabdare. Atit mai ramine din inima arsa de dor si de pareri de rau ca nu poate schimba nimic, ca nu poate tese la loc rupturile din inimi, ca nu stie alte limbi, poate ale norilor sau vintului care sa le sopteasca la ureche” nu e tirziu, uita-te in jur, iesi, scutura-te, cauta-ti inima si du-te acolo unde a ramas”.
Citeodata, oricit de mestesugite ar fi cuvintele, oricit de mult te-ai uita in ochii lor si le-ai rosti din inima, cu speranta ca vor fi si intelese, ramin doar niste vorbe care nu mai trec de zidurile ridicate intru aparare.
Nu am mai dus pe nimeni acolo, la dig… e plin de lume care si striga nefericirea sub tone de zile libere si cutii de bere si nu-si mai pune nimeni ochelarii aia, mari, ca ai tai, sa caute pietre pentru o fata.
E atita frumusete in ele, e atita poveste sub cioburile mele de sticla verde, e atita mister in cochilia sparta pe care nimic si nimeni nu o mai poate reconstrui… In fiecare dimineata ma trezesc cu ochii pe cochilia aia sparta si sticlele mele si mie se pare ca ele arata ca speranta. Citeodata uit, dar ele sint mereu cu mine, martori muti care spun ce nu-ti mai spune nimeni- orice ar fi, nu stinge flacara care ti aduce Speranta. Ca va fi asa, sau altfel, trebuie sa palpaie acolo, macar din cind in cind, ca farul pentru navigatorii pe marea dezlantuita. Trebuie.
