Cu ani în urmă, când purtam cu câte cineva discuții aprinse care mă scoteau din sărite și aveam senzația că discuția mergea ca un joc de mingii la perete, căpătasem obiceiul să mă ridic și să ies triumfal-furioasă din cameră. În urma mea, interlocutorul striga ”unde pleci?” – și răspunsul meu pica dur (credeam eu!) ”În Palestina!”, răspuns care îl lăsa mut și abia ăsta era un semnal serios că nu mai am chef de discuții.
Fără să știu mare lucru despre ea, Palestina a fost mereu o destinație îndepărtată, misterioasă și exotică; o foloseam ca pe fortăreață supremă unde nimeni nu mai avea acces la mine. Nu sunt singura care se ascundea după misterul și exotismul neștiut al Palestinei, mi-a spus acum două zile exact același lucru Ștefania, frumoasa cu ochii verzi, alături de care, împreună cu alți 20 de oameni, aveam să ne îmbogățim sufletele cu o emoție pe care nu am mai găsit-o nicăieri.
O emoție însoțită de mirări de copil care acum iese din casă și descoperă o altă lume, vede, cunoaște, înțelege ceva ce, de acasă, era o mare necunoscută.
De asta cred că e imperios necesar ca, la un moment dat, să pleci în căutarea unor lumi care, măcar aparent, nu au nimic în comun cu felul în care trăiești tu, pentru că acolo, în casa lor, în mediul lor, toate își dezvăluie rostul și sensul așa cum sunt ele, nu cum ajung la tine, peste mări și țări, nu cum vrea cineva să ți le arate, nu cum ne lăsăm duși de poveștile altora și ne creăm imagini și păreri care nu au nicio legatură cu realitatea.
Pot să înțeleg și să accept că fiecare dintre voi are un drum care nu seamănă cu al meu, are o credință care nu seamănă cu a mea, are un fel de viață care nu e ca al meu, dar pot să le înțeleg și cu mintea și cu inima și să le port cu mine, cu drag. Să le primesc în inima mea și să trăiesc cu ele când ne vedem.
Ce am mai înțeles eu încă o dată din drumul ăsta e că rădăcinile mele sunt aici, că indiferent cât este de greu, că uneori mi-e atât de greu încât, măcar în gând, aș fugi mâncând nori, dar rămâne doar un gând. Că aș putea trăi o vreme oriunde, ocupată să văd locuri, să-mi astâmpăr setea și focul de a ști, de a vedea, de a simți cu toți porii, de a-mi aduna un “material” în mintea și în inima mea; aș putea să trăiesc o vreme în mijlocul Parisului ori într-o tabără de beduini și, într-o bună zi, m-aș ridica, mi-aș lua desaga, precum călătorii, și m-aș întoarce acasă.
De la drumul asta în Palestina am înțeles atâtea! Mai ales ale mele, cu mine, cu gândurile mele și cu viața mea de actor freelancer, disperat să joace, disperat să faca meseria asta care mă curăță, mă vindecă și mă ține în picioare, puternică și tânără, disperat să nu dezamăgească, să facă lucrurile ca la carte, să-și suporte rateurile cu stoicism, să ierte ușile trântite peste degete, să supraviețuiască cu demnitate și cu bucurie și în perioade fără bani, cu gânduri mai puțin liniștite noaptea.
Lumea trăiește într-o imensă bulă de ipocrizie, mințind pur și simplu despre fericirea proprie, despre iubirea față de semeni, sfătuind oamenii cum să-și facă o viață fericită în timp ce eu, telespectator care vine din “culisele” televiziunii, simt nefericirea celui care predă fericirea, minciuna poleită la care lumea dă credit deși știe adevărul. Înfășurarea asta în niște fire atât de încâlcite menite să aducă spoiala de imagine, faimă, putere, bani, mi se pare atât de zadarnică într-o viață de om care e atât de scurtă și trece așa de repede!… Și care se poate sfârși brusc, când un nebun pune mâna pe o armă și trage la întâmplare sau își face un selfie pe motocicletă, sau când natura se dezlănțuie și mătură lumea cu puhoaie de apă sau foc…
Habar nu aveam acum o lună că sfârșitul de iunie mă va găsi într-un loc care era doar un refugiu exotic în mintea mea. Cum în viața mea lucrurile s-au întâmplat așa, din senin, fără ca eu să provoc ceva, ceea ce mă face să mă gândesc că, vrei, nu vrei să crezi, Cineva Acolo Sus amestecă niște cărți și le scoate pe cele câștigătoare pentru fiecare dintre noi, într-un anumit moment al vieții, exact așa s-a întâmplat acum. Terminam sezonul la TVR în 14 iunie, în 25 plecam deja către aeroport, cu o o valiză mică și cu emoții cât toate bagajele lumii.
Ca într-un vis s-au derulat toate, mai greu a fost cu ai mei care au făcut ochii mari când am rostit cuvintul “Palestina”, pentru că, nu-i așa, ne speriem înainte de a ști despre ce e vorba.
Palestina nu înseamnă ”fâșia Gaza”, ca să fie limpede, mai ales pentru ai mei care vor citi și care au făcut ochii mari când le-am spus că plec o săptămână. Palestina e tărâm al locurilor sfinte, al unor oameni pasionați de tot ce au, al unor oameni cărora le înflorește bucuria în ochi când le calci pragul, fie ei beduini sau proprietari de magazine care îți deschid ușa până seara târziu, fie muzeografi care vorbesc cu pasiune și admirație și respect profund despre poetul lor Mahmud Darwish cel care a scris mare parte din Declarația de Independență. Gaza e departe de Bethlehem, de Nablus, Ramallah, Hebron, locurile în care am fost timp de o săptămână; și dacă vrei să ajungi în Gaza nu ai cum, prin urmare, în clipa în care vă înflorește în minte gândul de a merge să vedeți o parte din istoria lumii, nu lăsați nimic să vă oprească.
M-am întors de trei săptămâni, dar impactul a fost atât de puternic încât încă visez locurile, drumurile, oamenii, mâncarea, aeroportul și controlul atât de riguros și care nu e deloc confortabil. Nu mi-a fost somn, foame, frig, cald, am dormit puțin, au fost 7 zile în care abia așteptam să mă trezesc să putem pleca din nou.
Recunosc, după drumul din ianuarie de la Ierusalim, cu prietenii mei de-o viață, familia Brăslașu, cei care m-au luat la pachet ca pe copilul lor, toți tânjeam să mergem și la Betleem ( Bethlehem scrie pe tăblițele lor, ca să știți de ce uneori o să găsiți și așa scris numele orașului!). Dorothea Ionescu este autoarea telefonului care mi-a umplut inima cu încă o poveste atât de frumoasă și caldă, cea a Palestinei.
După o noapte nedormită și un chek in anevoios în Otopeni și cu emoții să nu pierdem avionul, deși noi am ajuns cu 3 ore înainte, în sfârșit am ajuns pe Ben Gurion unde ne aștepta un autocar cu wi-fi, aer condiționat și un șofer simpatic. Ca în vis a trecut drumul până la hotelul Paradis din Bethlehem, la 5 minute de chek point-ul unde palestinienii trec, cu pașaportul în mână, către Ierusalim. Turiștii sunt privilegiați, de regulă trec cu autocarele fără control, rar vrea câte un soldat să vadă un pașaport și mulți zâmbesc în clipa în care află ca sunt români în autocar.
Hotelul mare, frumos, curat, cu angajați extrem de prietenoși și drăguți și deschiși, e plin de turiști, români, nemți, ruși, italieni, etiopieni etc. Betleemul e un oraș construit pe piatră, nu e bogat, dar are suflet. Are bucurie și emoție. La 15 minute de mers pe jos ajungi pe niște străduțe înguste la Biserica Nașterii unde intri pe o ușă mică, te apleci să poți intra.
A fost prima zi cea în care am ajuns aici; a doua zi am plecat la Nablus, ne-am oprit la Samariteni, în micul sat Kiryat Luzala de pe Muntele Garizim, la ultimii samariteni ai lumii. Mai sunt 850 în toata lumea.
Muzeul lui Yasser Arafat, muzeul poetului Mahmoud Darwish la Ramallah, Domul Stâncii, Sfântul Mormânt din Ierusalim, Mănăstirea St. Sava, Mănăstirea St. George unde a trait și Sf. Ioan de la Hozeva, mănăstiri în mijlocul pustietății – la care drumul e un pic anevoios, Moscheea Ibrahim din Hebron care adăpostește mormintele lui Avraam, Issac și Iacov și a soțiilor lor, Sara, Rebeca și Lea sunt doar o parte din ce am putut vedea într-o săptămână. Câte mai sunt de văzut!
Lumea e așa de frumoasă și cred că bogăția e doar cea pe care o ai cu tine, în inimă și în minte. Ca întâlnirile cu oamenii și locurile care au făcut istorie și pe care s-au ridicat civilizații – sunt extraordinarele șanse ale vieții de a deveni mai bogat. Mai bun. Mai generos. Mai uman.
Zidul de separare care trece prin inima Palestinei m-a durut. Treci pe lângă el și îți vine să plângi când te înșiri la coadă, la chek point, cu un grup numeros de mame cu copiii lor, care se duc pentru diverse în Ierusalim. A fost o experiență pe care am vrut să o simt ca ei. Lor le-au cerut și permisul de muncă, au verificat și amprente, eu doar am lipit pașaportul și permisul pe geam și am trecut, soldatul tânăr, până în 20 de ani, nu cred că a ridicat ochii să se uite cu atenție la mine și la pașaport.
Pentru că în pașaport mi-a rămas o carte de vizită a unui oficial – primarul din Hebron – am avut parte de un tratament ”privilegiat” în aeroportul Ben Gurion, la întoarcere: m-au verificat și în păr, m-au descălțat, m-au pus la niște raze de două ori, le dădea cu virgule pentru că în buzunar aveam niște cioburi de scoici, lipsea lampa din ochi a vechii securități hotărâtă să mă determine să spun ce relație am cu oficialul. (Toți primisem cărți de vizită, a mea rămăsese într-un buzunar, lângă pașaport.) Eram singura, separată de restul grupului, au mai pățit și alții din grup, că li se pune pe câte unu… eu măcar aveam o carte de vizită “suspectă”…
A întârziat avionul 40 de minute din vina lor, pilotul de pe Tarom a recuperat, iar eu am rămas cu un timbru galben pe pașaport, cred ca sunt un potențial terorist (am avut 6 la un moment dat). Asta a fost partea cea mai neplăcută, a trecut. Ce mai experiență! – vorba Dorotheei, da, ce mai experiență, sper să o pot folosi vreodată în vreun film.
Nu mi-a fost teamă,
că doar nu făcusem nimic, eram stresată doar de gindul ca o să pierdem avionul, am zâmbit și când îmi răscoleau în rucsac sau căutau în păr să vadă dacă nu am ascuns ceva, am înțeles că-s pe aeroportul lor, cu măsurile lor, eu mă conformez. Da, se comportă abuziv, mai ales dacă ești jurnalist, dacă ai și o cameră de filmat sau dacă lor li se pare ceva suspect, dar trece când nu ai nimic de ascuns, te alegi doar cu o experiență deloc plăcută, dar care nu mă poate opri să mă întorc în Ierusalim, în Palestina, oriunde unde știu că mai am de văzut și de trăit experiențe. De orice fel.
Am fost 20 de jurnaliști, fotografi, oameni din media, dacă vă interesează ceva legat de taberele de refugiați, am ajuns și acolo, în Aida sau centrul Soruk, la o nuntă de samariteni sau în tabăra de beduini, le găsiți pe pagina mea publică de Fb. Din București, înainte de furtuna care poate se răzgândește, cu toata dragostea pentru voi, cei care încă aveți răbdare cu mine, care scriu rar! Vă mulțumesc!