Gloata mea din diaspora

Nu am auzit o niciodata pe mama, cind avea o disputa cu tata, sa foloseasca cuvinte grele, nu am auzit-o zicindu-i “prost” , indiferent despre ce era vorba.  Niciodata. Asa cum nu l-a cautat in buzunare, lasind asta in seama lui, riscand sa-i spele pantalonii, cu buletin cu tot. “Cum il inveti, asa il ai! Cum ii vorbesti asa iti va raspunde! Cearta e cearta, fara cuvinte grele pe care nu mai poti sa le iei inapoi! “

Cind te apuci si vorbesti dispretuitor despre oameni, sa nu te astepti la altceva decit la dispret.

Cind vorbesti despre oamenii plecati cu inimile rupte prin straini sa-si castige painea cea de toate zilele, numai ei stiu cum, ca-s putini cei care povestesc, cind vorbesti despre ei ca despre o gloata debusolata, demna de dispret, cind vorbesti asa, din inaltimea unei pozitii sociale, de la care lumea astepta orice altceva decit venin scuipat dintre colti, sa stii ca esti mai demna de dispret decit cei pe care ii pui la zid. Inainte de a deschide gura si a arunca suierind catapulte cu flacari catre niste oameni care nu au nicio vina decit aceea de a fi venit pe lume in familii si locuri unde sansa e un vis, poate de neatins, ar trebui, cred, sa te gindesti de mai multe ori, mai ales ca  scrisul iti da posibilitatea sa te corectezi, sa-ti revizuiesti  pornirea atit de nedreapta.

Nu am stiut exact cu ce se ocupa mai precis doamna Pippidi, dar parea o femeie scolita, inteligenta, macar atenta  la ce scoate pe gura. Ca expresia asta e cea clara, deschizi gura, creierul da informatie, informatia se transforma in  cuvinte,  cuvinte care iti ies pe gura si…

Ce se intimpla cu oamenii? Cit  de mult sa traiesti in turnul de fildes incit sa nu intelegi ca omenirea, poporul asta si restul popoarelor, au oameni de toate soiurile, ca peste tot sint needucati, agresivi, prosti, necivilizati, ca lumea merge in drumul ei si cu ei si cu elita si cu cei care se pierd si cu cei care se lafaie…

De fapt, nu cred ca e vorba doar despre otrava si dispretul doamnei in cauza, mai sint destui care cred ca o scoala superioara si niste carti citite te fac”mai om” decit restul. E gresit doamna,  e gresit domnilor; inteligenta si superioritatea, in sensul real al cuvintului, fac casa buna cu generozitatea, cu ingaduinta, cu rabdarea, cu iubirea, cu atentia. Cu bunatatea.

Pe vreme cind lucram cu Teo, cind Mircea Rusu era primar in Band, am fost acolo cu niste filmari si nu am putut sa nu observ ca in multe comune erau tigani. Multi, saraci… mi-au rupt inima copiii mici, copii de tigani crescuti asa, desculti, la intimplare, unora le sticlea in ochi curiozitatea, destaptaciunea. M-am uita la ei si mi-am dat seama ca  nu vor avea nicio sansa sa iasa de acolo, sa iasa in lume, sa mearga la o scoala ca lumea, sa-si faca un rost in lumea civilizata care sa-i primeasca ca pe niste semeni.  Nu au cum, nu-i ajuta nimeni, nu-i sprijina nimeni. Cind tasneste unul, te si miri.

Am umblat mult  si am inteles asta de ceva vreme- unii se nasc fara sansa. Sansa de a putea merge la scoala, de a avea o invatatoare buna care sa-i ajute, sa-i impinga mai departe, sa le  spuna ca viata lor poate sa insemne altceva decit viata aia muncita, la sat, cu vitele, la camp sau in delasarea care urmeaza.  Unii nu vor, altii nu au chef, dar una e sa poti si sa nu vrei sa-ti bai capul cu scoala, cu studiul, si alta e sa nu ai sansa, sa nu fie alta cale pentru tine.

Ce-ti ramine de facut? Ce inveti, ce poti. Toata stiinta noastra, toate cartile citite, toata filozofia lumii nu repara boilerul, nu ridica o casa, nu stie monta conductele de gaze, nu poate sapa santuri, nu poate ara in arsita zilei cu tractorul…

De unde atita dispret pentru oamenii  carei si castiga painea muncind cu palmele?

Am lucrat in santier in tineretea mea, am sudat schela, am carat schela, am taiat table, am pus mana pe o mistrie, stiu sa tencuiesc, stiu cum se face,  dar nu am putere, dupa citeva mistrii imi oboseste mana; eu am vrut mai mult pentru ca aveam un foc in mine care, dupa cele 12 ore de sudat intr un atelier mizerabil, imbracata in salopeta, cu sort de sudura si manusi,  voiam sa fac altceva, simteam nevoie sa fac ceva sa sting focul ala din mine care se domolea cind eram in sala sau pe scena, intr-un spectacol. Eu am avut noroc cu nelinistea asta din mine care ma zgailtiie si azi,  care ma face sa ma simt vinovata si cind e cazul si cind nu e cazul, am avut noroc cu parinti care m-au lasat libera, nu mi-au spus ca ar fi bine sa ma marit, sa ma asez la casa mea si sa duc vaca de funie in grajd. Am avut noroc cu un fel de sete de a sti, de a invata, sete  care nu o sa se stinga nici cind o sa mor, o sa vreau sa stiu mereu de ce, cum, incotro…

Doar asa, comparind traseul vietii mele cu traseul altora, am simtit adesea  durerea pe care o stiti toti, durerea aia care te copleseste cind stii ca sora ta era cea mai buna la scoala,  dintre toti, ca avea o minte brici, ca putea sa faca cariera in economie, dar ea a ales sa ramina acasa, sa aiba grija de parinti, traind dintr-o meserie banala care asigura un trai cit de cit;  sau durerea aia,  cind stii ca fratele tau si-a ratat viitorul pentru ca ales prost, o cale mai usoara si a dat gres, ori ca nu avut destul curaj sa-si si infrunte demonii…

Cine stie citi din oamenii astia, care muncesc munci brute sau consulta pacienti la foc automat  nu si-au dorit altceva pentru ei si vietile lor? Citi dintre ei pun capul pe perna seara si se inneaca de plinsul in tacere, noapte de noapte coplesiti de dor si de ginduri?

Oamenii sint oameni; educati sau needucati, cu sacosele de rafie in aeroport, cu vocile lor strigate peste lume, cu obrazniciile, da, sint si asa, nu umblam cu idealizari, dar asa a fost lumea mereu. Da, recunosc, nu-mi place cind   cineva in autobuz de ex. isi pune o manea la telefon si se lafaie ca si cind e acasa la el, ma deranjeaza si, in cel mai bun mai bun caz,  ii zic ceva si atit… cu ce sint eu mai presus ca el? Am avut noroc sa fiu intr-o familie buna, cu parinti care au platit femei care sa stea  cu noi, au platit bani multi la femeia care ne aducea lapte de vaca dimineata, am avut noroc sa ma nasc intr o familie care a iubit scoala, calatoriile….

Tata era un tip exceptional. Tatal meu avea o minte care ii permitea sa faca socoteli de matematica, exercitii  complicate, in gand. “795 inmultit cu 567”  si tata iti spunea rezultatul imediat.

Niciuna nu l-a mostenit, sintem niste molicute  care citesc carti si pling la filme, aia e. Tatal meu nu a avut sansa de a face ceva cu destinul lui; nascut in 35, singurul baiat care aducea mancare acasa de la 14 ani, nu l-au mai dus la scoala, umblau si niste zvonuri ca iau copii  mai rasariti si-i  trimit nu stiu unde, nu a vrut bunicul meu sa-l mai lase la scoala.  Tatal meu si-a cumparat printre primii din sat motocicleta si gonea ca vintul cu ea pina a intrat intr un copac; normal,  mama a facut urit, “ai patru  copii, ori noi ori motocicleta!”

Ce ar fi facut tatal meu cu o  sansa in viata asta? Cu mintea lui? Imi vine sa pling de cite ori ma gindesc.

Coboriti de acolo, din inaltimea unde singuri v-ati cocotat, si aruncati-va dispretul la gunoi.

Cita vreme vorbesti asa despre niste oameni care au o viata atit de grea, atit de grea, sa nu va surprinda ca lumea se leaga de cum arati si ca limbajul nu e academic. Odata tot va trebui sa intelegeti ca si acel M..e Psd e ca un strigat disperat al celor pe care ii dispretuiti si care  va raspund fix la fel. Oamenii pe care ii dispretuiti  si care au sperat ca le va fi bine si se vor intoarce acasa.

Nu am nici o simpatie politica, nu cunosc pe nimeni pe mana caruia sa merg, sa fiu convinsa ca ii pasa de noi, cei multi si necajiti, ma doare de crap cind imi mai pleaca cite unii dintre ai mei si-mi spun ca ne mai vedem, vorbim… Nu ne mai vedem decit, poate, odata pe an. Nu mai vorbim ca nu prea mai avem cum, ei se regasesc intr-o alta lume, unde ii surprinde normalitatea, noi raminem aici exersind  supravietuirea, nu toti sintem atit de puternici incit sa plecam  si sa muncim in conditiile lor,  sa adormim plingind, cu telefonul cu poza copiilor… Tare trista viata ne-ati facut cu avalansa asta de mesaje de la diversi nevolnici din primarii pesediste care i-ar astepta cu curent electric sau cu tunuri de apa si  pune capac doamna Pippidi. Ah, si doare rau de tot remarca aia cu borcanele de zacusca, cu mincarea carata cu masina.

Am un tuci mic, ars de la flacara lemnelor, e de cind eram eu copil, mama ne facea cartofi prajiti in el; pe unde am umblat, tuciul ala a fost cu mine, a fost ca  si cum mama mea e mereu cu mine, indiferent daca am ce minca sau nu, indiferent daca mincarea mea, gatita in tuciul ala nu nu e cine stie ce, indiferent cite vase bune am, tuciul ala e mama si tot ce inseamna e pentru mine, e toata bucuria copilariei mele. Un tuci. 

Ciind vine cineva de la mama de acasa,  doamna, imi trimite o bucata de mamaliga, un pic de carne sau peste fript de mama, pus de mana ei pe un gratar, citeva oua infasurate cu grija, fiecare in parte, in ziar, dar dumneavoastra, probabil,  nu aveti de unde sa stiti cum iti curg lacrimile cind primesti lucruri de acasa, cind pui mana  pe tot ce are legatura cu oamenii pentru care ai muri, nu doar ai munci ca un caine, numai sa fie ei bine. Asta se cheama iubire, devotament, pretuire, dar de la atata filozofie si politica, pesemne,  ti se usuca sufletul. Ati plins vreodata de dorul mamei? V-ati gindit vreodata cum ar fi fost viata Alinei Mungiu Pippidi daca  s-ar fi nascut intr o familie dint-un sat  sarac unde mergi pe jos o ora pina la un autobuz?  Ati fi fost parte intr-o gloata debusolata, nescolita, ocupata sa-si castige traiul…

Cum ziceam, cum vorbesti, asa ti se raspunde. Daca de la gloata nu trebuie sa ai asteptari si trebuie sa faci cumva sa diminuezi pagubele, de la elite nu e simplu sa primesti taciuni aprinsi aruncati peste locuri care sufera deja de seceta. Tocmai ati coborit, undeva, unde nu mai aveti busola aceea, stiti, busola de aur care in filme  il ajuta pe posesor sa stie adevarul.

Adevarul e ca Oamenii  nu au toti sanse si viata e nedreapta. Cind mai dai si tu  cu piatra intr-un om si asa nedreptatit de soarta, cum s-o chema asta? Cum?

Poate de aia eu nu ma cert cu oameni pe care i-am iubit. Pentru ca e si asa  mare durerea de-ai fi pierdut din inima. De fapt, in seara asta am scris pentru “gloata” mea din diaspora- citiva medici prin Belgia, Suedia, Anglia, niste masteranzi in psihologie care lucreaza la in niste institutii de stat prin Anglia,  un antrenor de arte martiale tot prin Londra, o temerara care la 2o si ceva  de ani  a plecat singura in lume cu o duba si un caine, un baiat de 22 care munceste intr-un hotel in Londra de la 6 dimineata si care vorbeste trei limbi, o bucatareasa care face curat in case de francezi si le mai si gateste cind are timp destul si oamenii maninca de se ling pe degete, o absolventa de regie cu master in scenaristica prin Belgia, si ei tot straini, tot gloata si citeodata, tot la low cost. Si eu tot din gloata sint, sa stiti, actor talentat, ca asta stiu,  fara angajament permanent, acualmente somer, care merge cu transportul in comun, zboara cu low cost, dar fara curajul si nebunia celor care pling dupa gropile de acasa.

(Nu stiu cui ii apartine fotografia, daca o recunoaste cineva ii multumesc, astept un nume si pun credit foto)