Nuami Dinescu in Hai hui in timp

Se anunta septembrie cu surle si trimbite si eu am incetat sa mai socotesc si sa mai numar.

In ce an m-am nascut? Citi ani am? Nu stiu. Nu-mi pasa. Daca nu-i mai numara nimeni, o sa fiu chiar foarte fericita. Ne agatam de niste numere ca sa ne punem piedici; ne inchidem singuri colivia, rasucim bine cheia si stam acolo, pititi sub “povara anilor” care nu e deloc povara.

Azi nu-mi pasa ca nu o sa am pensie, sint nebuna, mi-au zis multi prieteni, dar ce sa fac daca lumea pentru care am muncit m-a fraierit si nu a platit nimic? Mi-a tinut cartea de munca la camera de munca si nu a operat in ea? Sau… sau nu mai conteaza. Eu am prins 50 de ani (si inca ceva, dar nu va zic eu nimic, las ca scriu jurnalistii de tabloid exact, ca ei au norma la socotit!), sint mai bine ca niciodata, nu am nimic sa-mi reprosez, seara cind pun capul pe perna stiu ca nu am tras presul de sub picioarele nimanui, nu am luat painea de la gura nimanui, nu am nedreptatit pe nimeni, sint bine-bine, chiar daca toamna asta nu e asa bogata. Asa e in tenis. Si totusi, fara sa numar nimic, ani, toamne, primaveri, fara sa ma las coplesita de lesinaciuni vai, vai, citi ani am, ce mai fac eu de acum, am asa un sentiment nebun ca, de undeva de Sus, imi pica mereu o doza de curaj si indrazneala sa o iau de la capat.

Am asa o stare nebuna de plecat in lume, de curaj de inceput de viata, cu iubire, cu invatat lucruri noi,  cu munca, cu toate, ma uit dupa copii mici pe strada, ma bucura tare cind vad fetite atit de mici si delicate povestind cite ceva cu mamele lor, am o stare de libertate incredibila desi sint mai freelancer ca niciodata, desi statul lui orlando cu o mic ma pune sa-I dau bani, chiar daca i-am dat cit ii datoram, ca cetatean, si imi vine sa-I strig, precum Moromete” de unde sa-ti dau, ma, jupuitule, de unde?” mai cercetam si vedem noi, jupuitule, daca-ti datorez banii astia sau tu te lacomesti si mi-i mai iei odata, chit ca se apropie ziua mea si as fi vrut sa-i beau. #fmm.

Ultima data cind am avut asa, petrecere, la restaurant, cu colegii bla, bla,  bla… m-a costat o caruta de bani, dar lumea s-a simtit bine, macar am beut si am mincat pina dupa miezul noptii. Aia a fost ultima, nici nu mai stiu daca stiam ca aia e ultima sau asa s-a intimplat, nu mai stiu, cert e ca nu am mai facut de astea. Le faceam oricum pentru ei, nu pentru mine. Eu vreau altceva. Stiu ce vreau si nu mai zic cu voce tare ca nu are rost. E in gindul meu si fie ce o fi…

Stiu oameni care de ziua lor isi inchid telefonul, devin, asa, arici, fiecare an se adauga cu suparare… de ce? Uneori incerc sa inteleg, sa le spun ca fiecare an care trece e parte din ceea ce noi numim normal, viata, ce sa faci? Sa stai vesnic pe aici, eventual si tinar? Plictiseala mare ce ar fi, nici nu ma gindesc. De la o vreme am observat ca oamenii ridica niste ziduri si nu te mai lasa sa ajungi la ei. Cum sa darim eu zidul ala daca tu nu ma lasi sa ajung la tine? Cum sa-ti spun asa, prin caramizile alea de dupa care tu stai pitit, ca viata e frumoasa cind ii ai linga tine pe oamenii pe care ii iubesti, care te iubesc, care te inteleg, care te ajuta sa te vezi in toata splendoarea ta de suflet unic, care se bucura pentru fiecare privire sau imbratisare. Viata e frumoasa linga cei care te ajuta sa cresti, sa devii mai bun, mai constient, mai bucuros… dar cum sa ti spun toate astea daca zidul e acolo si tu nu vrei sa scoti macar o caramida?

Nu sint mai bogata, nici mai desteapta, nici mai inteleapta, sint doar cu niste kg in minus care ma fac sa ma simt mai libera, care ma fac sa cred ca fericirea e asa, mica si diafana, la tot pasul, cind o simti.
Azi am simtit ca fericirea poate sa fie si atunci cind cobori scarile de la metrou in fuga, desi in urma cu 4 ani coborai cite o treapta, pe o parte, ca fericirea e cind te intilnesti cu un om pe care nu l-ai vazut de 8 ani si imbratisarea e ca atunci, cind a plecat, fericirea e cind mesajul de la sora ta e” ce bine ca sintem toti!”. Eu am fericiri de astea tembele, le zic eu, carora nu le dam atentie decit atunci cind se intimpla ceva rau, de aia scriu mereu despre cit de importanta e ziua de azi, cu bunele ei, cu lupta de a schimba ce ar fi putut sa fie rau, intr-o incercare aproape disperata de a tine pe loc momentul de bine, de sublim.

Eu v-am zis mereu ca sint un om de I, 55 fara ambitii, fara orgolii, oleaca de vanitate ajunge la gunoi cind scoate coltii, pe care il iau emotiile si mai tare cind vine septembrie asta, cu zilele lui tomnoase intre care mama a decis sa vin eu pe lume. Bine, era si tata pe acolo, pe acolo, bietul, crezind sincer ca sint baiat, si-a luat teapa, atita s a putut.

De ziua mea nu inchid telefonul, nu inchid pagina, nu fug de urari, mai conventionale sau nu (pls, pls, pls nu-mi mai scrie LMA, jur ca o sa traiesc mult si bine si fara LMA ala atit de jignitor, nu trebuie sa-mi scrii la multi ani, nu trebuie, pe bune, si daca uiti, e ok, ne imbratisam cind ne vedem si gata!). Nu inchid nimic pentru ca ma bucur de fiecare gind bun, ma gindesc ca-mi zici la multi ani ca ai “oarece” sentimente fata de mine, ca nu e obligatie, sint nimeni-drum, deci, nu castigi, nu pierzi nimic.

Sper din toata inima ca de ziua mea sa fiu intr-unul din locurile unde am vrut sa fiu, pe malul marii. Sa stau toata ziua sa ma uit la ea, sa-i spun ce am de spus, sa zica si ea ceva,  eu o sa tac, cum nu fac femeile de obicei, poate ne iertam dupa atita lipsa.

Ca sa terminam cu emotiile, bla, bla, bla, o sa ma certe cineva ca scriu rar doar ca jumate din viata mea e la clinica, unde ma duc aproape zilnic, plus altele desi, adesea, as vrea sa las totul balta si sa stau sa scriu.

Ce voiam sa va zic, de data asta, de ziua mea, nu ma mai iau la rost, nu-mi mai fac promisiuni, ca nu am de ce. Am castigat in anul care a trecut niste lucruri, ale mele cu mine si sintem bine. Unii zic ca o sa fie si mai bine. Indiferent cum va fi, ce ramine e ca ziua de azi, plina de alergatura, m-a facut sa ma simt sigura de mine, libera si bucuroasa. Ce o fi mai incolo, mai vedem. Zilele noastre sint asa, pe numerate, si cel mai mult imi doresc ca seara sa pot sa zic, multumesc, Doamne pentru ziua buna de azi. Ca El iti da ziua, tu trebuie sa ti-o bagi in traista, sa o gasesti la fel de buna si maine si poimaine… pina la anul. Macar.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.