Nu stiu ce o sa ramana dupa mine, ca nu am facut o casa, nu am crescut un copil, (ma rog , am crescut asa, niste ani, doi copii, dar nu au fost ai mei) doar am sadit un copac, atat. In rest, nu am facut mare lucru, m-am straduit sa fiu un om bun, sa nu calc in picioare pe nimeni, sa nu mint, sa nu ma mint nici pe mine, sa nu vreau sa par buna, dar de fapt, sa nu-mi pese de nimeni si de nimic, in afara de banii mei si confortul meu personal.

Sint multe zilele in care ma intreb ce am facut in viata mea, pe bune, ce am facut eu, de ce am trecut eu prin viata asta, cum am trecut, ce am realizat, ce am construit, cit am ajutat… Uneori gasesc niste raspunsuri care ma fac sa merg inainte, pe drumul meu, uneori vizibil pagubos, dar care pe mine ma face sa nu ma simt goala in suflet ca o cutie de bere pe care calca un betiv.

Recunosc, am zile in care nici nu-mi fac fata reprosurilor, ca as fi putut sa fac mai multe si, cel mai des revine, in ultima vreme, reprosul ca nu m-am descurcat, ca nu ma descurc, ca nu-s capabila sa fac mare lucru, ca nu am o casa a mea, o “viluta, acolo” macar, ca nu am agonisit bani, ca in contul meu din banca joaca sotronul niste lei urgisiti, ca nu am fita de masina, nici avere, adica nu m-am descurcat cum au facut altii. In locul meu, altii si-ar fi facut o “situatie”!

E un repros care vine de mana cu temebela aia de depresie sa ma traga la raspundere. Ca nu-s in stare, ca nu ma descurc, ca uite, altii cum fac?
Reusesc sa ies pina dimineata din tirul asta de reprosuri, de obicei noaptea vin gramada, ca vrajitoarele peste tine, mai ales daca in ziua aia ai vazut o fata buna care se chinuie intr un sat uitat de lume, cu o mana rupta si masina stricata, sa salveze amaratii de caini si pisici din zona, ori o mama cu un copil ramasa singura care nu mai are bani de lapte si pampers, sau niste nemernici in izmene care bat cu batul un caine batran, toate astea te urmaresc si in somn, te trezesti tulburat si atunci, taman atunci, iti amintesti de diverse situatii, cind, cu privirea de acum, iti zici ca poate nu ai facut ce trebuia, ca poate… si iti mai amintesti situatia aia, cand, poate, ar fi trebuit sa taci, sau, dimpotriva, ar fi trebuit sa bati cu pumnul in masa…

Reprosuri, intrebari, raspunsuri, isi mai baga capul si zdrentaroasa de depresie, o slabanoaga pe care curg hainele de nevrozata si nemancata si disperata ce e, si de undeva iti vine asa, ca un gand-putere si aproape ca strigi peste ei”, frate, atata am putut atunci, atata am stiut sa fac atunci”. Atat am stiu eu sa fac, ce mai vrei de la mine?
Si parca incepe sa prinda contur si reprosul, e ca o prajina de barbat, numai muschi de la cit s-a antrenat cu nervii mei in ultimii ani, ce casa buna face asta cu depresia care mi-a dat tarcoale si mai si, de multi ani, dar cu care am o relatie “civilizata”, atat cit poti sa ai cu una care iti spune numai prostii, care nu te lasa sa cresti, care iti spune, cind tie iti e cel mai greu, ca nu esti buna de nimic, ca nu o sa capeti nimic de la viata asta, degeba zici tu ca meriti mai mult, ca stii cit pretuiesti, ca nu e nimic in neregula cu tine, ci cu lumea care si-a pierdut, parca mai mult ca niciodata, reperele care au tinut-o in viata pina acum…

…si in timpul asta, cit ea spala la varza, ca asa ii e felul, sa toace din gura aia spurcata, ceva din adancul fiintei mele, ceva ce vine de undeva din radacininile mele, din partea mamei, cred, ceva, o voce sare peste reprosuri si peste porcariile pe care zdrentaroasa mi le sopteste si ii spune ca nu e asa, ca am facut asa cum am simtit, ca nu poti sa faci chiar asa, hopa-topa peste tine si inima ta , doar pentru profit, ca uite, nu e deloc rau, sintem toti, inca, impreuna, ca am trait lucruri atat de intense si de frumoase la care altii nici nu viseaza, ca am invatat atatea lucruri, ca stiu sa fac fata oricarei situatii din viata asta, cu sau fara protocol, ca nu-mi pierd firea niciodata, ca sint demna si cu coloana, ca nu mi-e rusine cu mine si cu nimic din ce am facut pina acum…

Ma simt intre ei, intre repros si depresie, uneori, ca o dansatoare intr-un concurs disperant,aruncata de la unul al altul ca un om-papusa, dar care are inspiratie si un pic de agilitate sa se prinda de orice dimineata si de orice raza de soare, de orice bucurie, sa nu cada, sa-si rupa nasul… Si toate astea pentru ca m-am nascut cu o structura pacatoasa, dispusa la analiza continua, care despica fiecare intimplare, dezlegind firul in sase, in opt, in zece, care se intreaba de ce asa, de ce eu, de ce mie, si sfarseste inevitabil, ce-am gresit, unde am gresit, ce nu am facut cum trebuia pina imi devine atat de obositor incat, din aceeasi radacina, imi gasesc o crenguta de care sa ma tin si le las deoparte. Le las pur si simplu ,nu stiu cum si de unde imi vine starea asta de “enough it enough”! Dar cred ca ajung la o saturatie si plec ca o sageata de acolo, asa cum pleci dintr-un grup unde se spun bancuri proaste, pe care le stii si la care nu ai ras niciodata. Am reusit asta cu mine, si meseria asta a mea, care nu da “carne, brinza, lapte, oua” , cum ridea de mine cineva intr-o zi, meseria asta iubita de oameni, dar nepretuita la cit poate ajuta si sprijini ea, meseria asta m-a salvat de cele mai multe ori.

Stiu ca vor mai veni, nu cred ca exista cineva care sa nu fie vizitat de reprosuri si intrebari lungi, chinuitoare” ce ai fi putut sa faci? “Poate daca…” Si depresia e pe deasupra noastra, falfaind din zdrentele ei ca o umbra ce stinge soarele, unii o recunoastem, ca isi trimite ca zmeul buzduganul inainte, si atunci macar stii cu cine iesi la dans! Unii, altii nu. Continui sa-ti spui ca esti bine, si nu esti, pina in ziua in care oboseala si lupta cu ea, nerostita, te obliga sa te opresti si sa o intrebi” tu, de fapt, ce vrei?”

E pagubos, uneori, sa te intrebi ce-am facut eu in viata asta? Ce o sa ramana dupa mine? Cit am facut din ce trebuia sa fac sau din ce as fi vrut sa fac? Ce mi-am dorit eu sa fac si ce fac? Ca nu asta am vrut sa fac in viata ma, nu asa am vrut sa traiesc, ce s-a ales de visurile mele, de sperantele mele? Poate de asta s-au inventat psihologii, psihoterapeutii. Sa te asculte, sa te puna fata in fata cu tine, sa te ajute sa te intelegi, sa te ierti, sa te iubesti. “Cind o sa reusesti sa te ierti pe tine, o sa incepi sa-i iubesti mai mult si pe ceilalti. Si pe tine.”
A zis-o Al Pacino, nu eu. Da, sa te iubesti.

Eu nu m-am iubit deloc. Am fost mica, grasa si mereu intr-o intrecere cu o imagine din interior care nu avea nicio legatura cu ce vedeam in oglinda. Abia de vreo 10 ani am inceput sa ma accept, sa ma iubesc, sa ma ajut, sa ma inteleg, am acceptat relatia “amicala” cu depresia care mi-a rupt vreo doi ani din viata, pe la 27 de ani, ani in care mi-am plins si ultimele rezerve de lacrimi, ani in care nu am stiut cu ce ma bat. Nu am luat niciodata medicamente, am tinut-o asa, cu citeva sedinte de terapie la inceput si apoi cu munca, cu zilele de repetitii sau emisiuni in care nu mai incapea nimic altceva. Am inteles ca nu era vina mea, ca nu a fost niciodata vina mea ca nu o sa am copii, ca eu nu am facut asta, ci asa s a intimplat.

Vedeti, eu o vad, stiu cum arata, stiu ce vrea sa-mi spuna, dar nu o ascult, “vorbeste in punga, ii zic uneori, ca te ascult alta data!”

Paradoxal, poate, am simtit ca o tin la distanta iubind fara rezerve, asumandu-mi imaginea de om care iubeste disperat copii si animalele si facand atat cit am putut si am stiut pentru ele. De fapt, asta am facut pentru mine. Cind am cumparat lapte praf pentru un copil de un an internat cu tuberculoza, cind am facut mincare pentru copiii dintr-o casa de copii, cind am gatit mancare si am vindut-o in targuri pentru copii sau caini, cind am fost intr-un camin de batrani cu ziare si cu povesti, toate astea, le-am facut, de fapt, pentru mine, pentru vindecarea mea, nu a lor. Si pentru ca in felul asta, rezervele de iubire reala, iubirea aia care iti incalzeste ochii si ti-i umple de lacrimi, creste ca in minunea cu cele cinci paini si si doi pesti si descoperi ca, in felul asta de a trai, e ca si cum acolo, in inima ta, e un izvor nesecat de iubire.

Lumea e ticalosita. A fost mereu asa, doar ca acum, gratie tehnologiei, circula toate povestile, toate intimplarile, toate durerile si ajung la noi. Lumea nu se vindeca, nu cred ca vrea sa se vindece, asa e croita… Nu stiu daca poti pune toata iubirea in bratul ticalosit al lumii in incercarea e a mai vindeca ceva, nu stiu ce sorti de izbanda sint; ce stiu e, ca, atat cit se poate, in jur, unde e loc, iubirea si bunatatea pot deschide o usa, ele pot. Cu conditia ca dincolo de usa sa mai fie un suflet, nu o hiena.

Macar am incercat. Macar nu am intors capul. Macar mi-a pasat cit sa nu reusesc sa adorm si sa fac planuri despre cum as putea rezolva. Pentru ca cineva poate reuseste sa doarma in noaptea aia cu speranta ca maine va primi o veste buna.

Toti avem perioade in care avem nevoie ca de aer de o veste buna. Toti. indiferent cit de sus e valul pe care esti, oricare dintre noi a avut, macar odata in viata, un timp in care o veste buna l-a ridicat din pat.
Conteaza mult , mult de tot intentia si gindul bun dus pina la capat.
Intrebarile astea ne “viziteaza” destul de des si parca te obliga la un fel de inventar pe masura ce trece vemea si oameni la care te uitai ca la zei, pleaca din lumea asta.

Ceva din adancul fiintei mele suna ca un clopot de trezire si simt nevoie sa imi promit, macar sa incerc, sa fiu mai aproape si mai buna cu oamenii din viata mea. Ca am in viata mea, din fericire, oamenii care inseamna mult pentru mine, oamenii cu care ma vad si cu care inca rad, oamenii carora le pasa de mine si mie de ei, oamenii care traiesc in sufletul meu.

Toti traim asa. Cu oameni -inimi in vietile noastre. Ca simt asa o nevoie nebuna sa nu las timpul sa treaca fara sa-l valorific, poate si de aici reprosurile si vinovatia ca nu fac ce trebuie, pentru ca eu stiu ca inca pot sa fac multe. Si tare mult as vrea sa ajut, sa fiu de folos. De fapt, ma ajut pe mine. Sa stiu ca nu am trecut degeaba prin viata mea sau a lor. Ca nu am intors capul, ca am intins bratele si am prins un om sau un catel singur si flamand, ca mi-am lasat inima deschisa iubirii si blindetii si viselor, ca nu am incetat sa ma cresc pina sa-mi placa si mie de mine. Adica sa ma iert si sa ma iubesc.

Abonează-te la blog

Facebook

Postări recente

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.