Wally doarme la mine in brate in timp ce eu, cu ochelarii pe nas, incerc sa mai scriu ceva. Toarce, da din coada, il deranjeaza teribil ca-mi misc mainile in alte scopuri decit sa se plimbe pe blana lui fina, precum matasea. Il mai trag de urechi din cand in cand si ii spun si lui ce ma bantuie. “Oamenii fericiti nu scriu” zicea undeva doamna Ileana Vulpescu, mai Wally, si cam asa e. Sau, nu? Oamenii fericiti nu stau sa analizeze, sa disece, oamenii fericiti sint ocupati cu clipa, cu bucuria, traiesc fericirea.
Stiu, par un pic(un pic mai mult!) nebuna cind intrebi pisica, auzi, tu ce crezi, noi sintem fericiti? Sfrr, sfarr, sfarr… eu ce sa inteleg? Si pisica ma lasa cu dileme, vai de mine…
Si Wally toarce mai departe, stinjenit de mainile tale neindemanatice care scriu ca amatorii, fugind pe tastatura de la o litera la alta, nici sa scrii ca lumea nu esti in stare, sa scrii ca o dactilografa de pe vremuri, macar. Ii cam zdruncin capul in goana mea dupa cuvinte, sa vedem cit rezista, sa vedem ce anduranata are fericirea lui de a sta cu coada spre calorifer, in brate la mine si cu urechile ciulite la zgomotele de la tastatura.
Scriu rar pentru ca scrisul e si el cu rost, are un timp al lui, are un rost al lui; nu am usurinta oamenilor care scot carti una dupa alta…
Mi se invalmasesc in cap gindurile si incet, incet, se torc asemeni fuioarelor de fum dintr-o tigara si devin idei, clare si conturate; atunci ar trebui sa stau si sa le prind, insa, exact atunci, de cele mai multe ori, se intimpla ceva si atentia mea se muta in alta parte, apare din nou ceva de facut, un ceva care ma tine departe de adunat fuiorul ala care umbla prin minte. Si gindul se pierde ca fumul, se pierde cum se pierd ideile bune care vin precum sansele in viata, putine si rare. Si pe urma, cind toate par sa se fi linistit, se linisteste si mintea mea si ma trezesc ca ma uit in gol si mi se pare ca nu mai e nimic de spus, nimic de scris…
“Oamenii fericit nu scriu” imi umbla in cap de ceva vreme. Nu stiu, habar nu am daca e asa sau nu, ce stiu insa e ca, daca gindurile s-ar putea transcrie automat, as scrie toate nebuniile care imi trec prin cap. Multe. E frumos ca scrie lumea, atatea carti, atatea povesti, atatea experiente de viata puse pe hirtie, ce bine ca lumea inca scrie, fericita sau nu.
Citeodata imi dau seama ca scriu asa, niste banalitati care ma cotrobaie pe mine, care-mi rasucesc mie viata si ma pun pe linie sau mai pe alaturea, ca tot ce ma zgaltaie pe mine sau ma bucura sint cumva, doar ale mele, ar trebui sa ramana ale mele.
Nu am mintit niciodata cind am scris ceva si detest exagerarea oricarui fapt de viata, mai ales ca de atatea ori am dat nas in nas cu gardul cind, de fapt, eu incercam sa zaresc lepardul; ipocrizia, lipsa de respect, minciuna poleita sub care se vede cartonul murdar, lupta asta sa pari altceva decit esti, mai mult decit poti, toate astea imi fac sila si fug de ele. Si prefer sa tac, sa ma ascund intre cozile pisicilor si sa-I las pe ei cu ale lor.
Imi place de mor sa scriu despre oamenii care apar asa, meteoric, prin viata mea, care sint guri de oxigen, pur si simplu, oameni care ma stiu putin, dar care ma simt. Oameni carora nu trebuie sa le spun mai nimic pentru ca ei ma inteleg fara cuvinte. Despre ei as vrea sa scriu, dar unora nu le place. Fac lucrurile in tacere, din drag, fara sa simta nevoie sa se stie! Si atunci “ma apropii de pietre si tac, strang cuvintele si le inec in mare…” nu-i asa? Citeodata nu-ti mai ramane mare lucru de facut, iti iei tot ce ai, le tii la piept si iti ramin tie, ale tale. Unele sint atat de frumoase ca nu le poti imparti cu nimeni pentru pentru ca nu multi le-ar intelege. Sau te gindesti cum sa faci sa le imbraci si sa le dai lumii, totusi, e pacat sa tii minunile si bucuriile doar pentru tine.
Ma gindeam in zilele din urma cum te iau prin surprindere oamenii. Cu de toate. Cum stiu sa vina unii in intimpinare, sa te imbratiseze cind tu nu aveai curaj sa pui o intrebare. Cum te privesc si cum iti zambesc si cum iti vorbesc oameni cu care te-ai intilnit cindva, accidental si credeai ca te-au uitat. Cum te surprind cind fac lucruri ce-ti aduc atata bucurie incat nu mai stii ce sa crezi. Bucurii mici pentru unii, dar hrana pentru multa vreme pentru mine, cuvinte in care “mi-esti draga tare, nu te-am uitat, cum as fi putut” de la necunoscuti sint ca motoare pentru zboruri lungi.
Nu ne e usor in ultima vreme multora dintre noi. Stiu. Respir adanc si inteleg ce bine ca sintem, ca inca ne sintem, ca inca avem de ingrijit si de iubit. Ah, senzatia asta ca iubirea aia, de atunci, nu a murit, ca dincolo de politetea obisnuita a reintalnirii tasneste din ochi altceva, peste bucuria redescoperirii si reconfirmarii ca undeva, in strafunduri, lumina si bucuria si iubirea stau acolo, mici, parca ghemuite, si asteapta pe rand sa iasa in lumina, sa tasneasca, sa se imprastie in aer ca niste artificii vindecatoare.
As putea sa-mi pun o camera in fata si va spun toate astea, dar parca altfel suna lucrurile cind sint spuse si altcumva isi contureaza mintea noastra imaginea iubirii si bucuriei care sta ca un arc, pregatit sa iasa in lume cu sagetile inmuiate in lumina si bucurie. Nu? Nu-I asa, ca iubirea desenata arata altfel decit cea vorbita?
Sa mai zabovim o vreme in spatele cuvintelor. Acolo ne putem inca desena chipurile oamenilor iubiti; asa, in spatele cuvintelor, ne construim cetatile in care ne adapostim si deschidem usile mari, ale cetatii, sa ne intre in viata bucuriile. Citeodata e prea multa lumina afara, e prea mult si atata lumina orbeste, atata lumina ascunde zambetele timide si lasa loc doar galalgiei si excentricului.
Oamenii fericiti scriu? Nu stiu, doamna Vulpescu. Si tare as vrea sa aflu. Eu scriu citeodata de fericire. Sau nu sint cu adevarat fericita? O sa ma tot intreb asta, mereu. Pina atunci, o sa scriu cind inima mea se mai domoleste sau cind o ia la goana, o sa scriu pentru mine si vindecarea mea, pentru mine si cei asemeni mie care inca se intreaba cind sint fericiti. Sau am destul de mult din fericirea asta si poate rup din ea si pentru cine nu are? Intrebari. Intrebari. Intrebari…
Zambesc si continui sa scriu pina in ziua in care mi se vor fi terminat cuvintele de scris si ma voi indrepata catre cuvintele care vorbesc. Vom vedea. Caut oameni carora sa le zaresc fericirea in cuvinte si in ochi. Ii stiti?