Mama

Am mainile ei. Pielea ei. Sanii ei. Parul ei. Am albit exact ca ea, intai pe o parte, pare ca am citeva suvite mestesugit vopsite. Am fruntea ei, mica, cu plantatia in V. Ochii nu-i am ca ai ei, ochii ei de un verde pal care se schimbau in verde de mare furioasa cind ceva o scotea dintr-ale ei. Si daca se supara, si daca se infuria, se ascundea intr-o tacere si o rezerva in a rosti cuvinte, se uita la tine fara repros si atat. Asta era toata revolta ei. Asta nu am mostenit eu de la ea. Linistea si puterea ei de a tacea si de a indura. Mai ales cind nu era cazul. Si asta a lovit-o, probabil, de fiecare data in inima care, incet, incet, tacand mereu si inghitind nedreptati de tot felul, nemultumiri de tot felul, amaraciuni de tot felul, inima ei mare si buna si generoasa, s-a topit, zi de zi, an de an.

Nu-mi amintesc de ea manioasa, nu-mi amintesc sa se fi certat vreodata cu cineva. Nu-mi amintesc ca ea sa fi ridicat tonul la cineva, vreodata. Nu-mi amintesc sa fi vorbit pe cineva de rau, sa fi barfit pe cineva, sa fi nedreptatit pe cineva. Nu-mi amintesc de ea sa stea la poarta, cum sta lumea la tara, asa, degeaba, nu-mi amintesc ca ea sa rida de cineva, ( de la ea am invatat sa ma uit cu bunatate si cu mila la cei care sint”altfel”), nu-mi amintesc de ea sa piarda vremea “spalind la varza”. Asa zicea mama cind in zona era cite un vorbaret la gura caruia se ingramadeau cuvintele, mai mult fara rost, decit cu rost. Ca “spala la varza.”

Mama a plecat din curtea ei tot intr -o duminica, si eu inca nu pot sa procesez informatia asta. Desi am stat acolo in ultimele ei trei saptamani, zile pe care, stiu, le-am castigat pentru ca, in plina pandemie, un om minunat pe care Dumnezeu mi l-a trimis in cale, mi-a adus oxigenul atat de necesar! Cind am ajuns eu la ea, in Sambata Pastelui, inarmata cu un pulsioximetru recomandat de medicul ei cardiolog, mama avea saturatia la 55. Mi-a spus ca are sufletul greu, asa, dar, de fapt, nu mai putea sa respire. Luni, Mariana (ingerii au nume de oameni, sa stiti!) a venit cu oxigenul si, a doua zi, saturatia era la 97. Ca a mea.
De fapt, sint vraiste pe dinauntru. Ma simt ca o pinza de paianjen rupta si carpita si stiu ca daca nu scot din mine toata durerea asta, durerea va sta acolo si va sapa. Si stiu, stiu asa bine ca trebuie sa mi-o iau in brate si sa o duc cu mine, vorbind cu ea, facind-o partasa la tot zbuciumul meu.
Cind iti moare mama ti se termina lumea. Se rupe in bucati mici, in tandari de oglinzi, in mii de bucati de sticla si nu mai ai cum sa o aduni. Si stii ca orice ai face, nimic nu va mai fi la fel. Si in toata durerea asta orbecaita, te gindesti ca la singura cale de scapare, la ce-ar vrea ea. Te gindesti la toata munca ei sa te tina in echilibru, sa-ti explice, in cele mai grele momente in viata ta” ca o fi vreun bine si in asta, ai rabdare”!, la toata intelepciunea si bunatatea si daruirea ei, puse zi de zi, ceas de ceas, in slujba oricui avea nevoie de ajutor. Crezi ca ei i-ar placea sa va vada asa, intr-un zbucium fara rost, fara sens, fara final? E ca un paradox in viata asta a mea, a sufletului meu care nu mai are steaua, farul, motivatia, puterea, speranta la baza carora era ea. Ea cu ce a sadit in mine. Ea, mama, era tot. Cind simt ca mi se rupe ceva in mine, in acelasi timp o “simt” pe mama care se uita dezaprobator la mine, da din cap simi zice” Mai, mamica, vezi-ti, ma, de treaba ta, nu ai tu incredere in Dumnezeu? Ia liniste-te tu, ce esti copil?”

Pe mine m-a iubit cumva, altfel, ca pe copilul ei cel mare, m-a iubit intr-un fel potolit, linistit, stia ca mi-am gasit drumul, linistea, sensul, era impacata ca eu sint ca ea. Mi-a spus odata exact asa” mai, mamica, tu esti ca mine!” Pentru ca eu, copil fiind, mergeam cu ea peste tot, sa cumparam rosii, ardei, legume, tocam zeci de kg de legume, sa punem pentru iarna, invatasem grija pentru ai casei de la ea. Mi-a dat tot ce avea ea mai bun-iubirea de oameni, slabiciunea pentru omul amarat, iubirea pentru sufletele fara ajutor si pentru cei care nu pot vorbi, puterea de a iubi si de a cauta sa fii de ajutor. Ea a fost prima care mi-a spus ceva ce, copil fiind, m-a revoltat, dar in timp am inteles ce voia sa zica” viata e frumoasa cind o traiesti pentru altii”. In felul ei simplu, de om cu patru clase, dar cu cutia de carti vesnic linga ea, iubitoare de Vasile Voiculescu, Josef Toman, Marie Corelli , m-a invatat ceea ce aveam sa aflu de la oameni importanti, ca viata ta trebuie sa conteze, ca trebuie sa lasi ceva in urma ta, ca tot ramane dupa tine e reputatia.

M-a iubit asa cum iti iubesti copilul cel mare in grija caruia, inconstient, poate,ii lasi pe ceilali. M-a iubit in felul ei tacut, fara sa ma complimenteze prea mult, doar in ultima vreme mi-a spus, din ce in ce mai des” Ce frumoasa esti”!

Scriu despre ce s-a intimplat in urm cu 50 de zile chiar daca o sa ne ia inima foc, si mie si celor trei surori ale mele, trebuie sa fac asta pentru ca scrisul pe mine ma vindeca. Pentru ca mama trebuie sa stie ca am inteles mesajul ei, ca am facut exact asa cum a vrut ea, ca o sa fac exact ce a vrut ea toata viata de la noi.
Am stat departe de scris de atunci… am fugit de litere, am fugit de cuvintele care ar rascoli tot, dar mi-am lamurit toata fuga asta acum citeva zile.

Intr-o dimineata, primesc un telefon de la Madalina care imi spune ca e in fata casei mele, sa ies un pic daca pot. Doamne, ce s-o fi intimplat ?

Cu ceva vreme in urma, am pus un status pe FB in care am scris ca tot ce-mi lipseste in pandemia asta, e imbratisarea adevarata, ca mi-e dor de imbratisarea oamenilor care ma iubesc, sa stiu ca nu sint singura in povestea asta, sa-mi iau si eu un strop de putere din imbratisarile lor. Dupa doua luni de la statusul meu, Madalina, care si-a pierdut si ea tatal acum ceva timp(6 luni, cred) a venit sa ma imbratiseze. Mi-a spus”Am venit sa-ti au ce ai scris tu ca ai nevoie!” Am amutit. Ne-am imbratisat si am vorbit. Am vorbit cu ea si am inteles de ce, de la 8 mai incoace, eu nu am putut sa scriu un cuvint despre mama si plecarea ei. Madalina sufletului meu, asa o sa ramai in viata mea!

Cuvintele vindeca sau ranesc. Cuvintele pot sa faca magie sau pot sa-ti darame lumea. Cuvintele pot zidi sau pot demola tot ce ai pus in amar de ani.
Am realizat, in timp ce vorbeam cu Madalina, ca atata vreme cit nu scriu despre mama, atata vreme cit vorbesc doar cu surorile mele despre mama, copilul din mine poate nega evidenta. Cita vreme nu scriu despre lumea paralela din mine, una puternica, asa cum a crescut-o mama, care a fost acolo si a facut exact ce a facut mama cind a plecat tata, si cealalta, rupta in bucati, care e disperata ca nu o mai poate intreba nimic, ca nu mai poate vorbi cu ea sa-I spuna ca nu are chef de nimic, ca nu mai poate sa-i arate filmulete cu pisicile, sa o intrebe cita apa a baut sau cine stie ce prostie, doar sa o auda vorbind, cita vreme nu o reusesc sa pun lumile astea doua la un loc, nu o sa ma linistesc. Asa cum ar fi vrut ea. Asa cum a zis ea.

Mamei mele nu-a fost frica in ultimele ei zile. Stia de cum am ajuns eu acasa ca va pleca. Mi-a spus doar ca are inima grea ca pleaca si ne lasa, si eu, ca un copil tembel, i-am zis, pai, nu pleca, mai stai! A mai stat trei sapatamani, atat cit a mai putut trupul ei chinuit sa stea, trei saptamani in care am pazit-o noptile in care ii cadea glicemia si sora mea Ana, neclintita de 13 ani de linga ea, isi dadea seama exact ce are si incercam sa-I mai dam ceva sa manince, sa-I creasca un pic glicemia. Trei saptamani in care mama mea curajoasa si-a luat rams bun de la noi toti, perfect lucida si ancorata in realitate, spund exact ce sa facem fiecare. Trei saptamani in care si azi ma intreb, cine mi-a dat atata putere, mie si lor, sa stam linga ea, sa ne uitam la ea si la slabicunea care punea stapinire pe ea si sa speram ca mai e, desi niste alarme iti suna mereu in cap si auzi ce nu vrei sa auzi. De unde am avut atata forta?

Nu e zi sa nu ne punem intrebarea asta. Si raspunsul tasneste de undeva, din adincuri. De la ea. Si de la Doamne, Doamne pe care mama l-a iubit si cu care a crescut si ne-a crescut si pe noi. Mama a cantat in corul bisericii, mama mea cinta tare frumos pricesne, ea dadea, adesea, tonul pentru ca dascalul lua tonalitati inalte si nu se mai tinea nimeni dupa el.

Mama mea a fost o femeie demna si puternica. Mama a fost curajoasa si diplomata, fara sa stie ca asa se cheama felul in care a trait ea. Mama mea a fost un inger pentru noi toate patru, si  probabil, asa cum mi-a zis si o prietena acum citeva zile, acum “ai un inger acolo, Sus, sa nu te indoiesti“.

Mamei nu i-a fost teama de plecare deloc. A adormit intr-o vineri dimineata, la 6 si 15 minute. A respirat de vreo doua ori, asa, ca un oftat si a inchis ochii. Si eu am stat acolo, linga ea. Eu si Ana. Nu am plins, nu am strigat, ca si cum, ea, de undeva de dincolo de noi, se uita la noi si ne facea semne sa fim cuminti, sa o lasam in pace…
Am scris mereu despre mama mea fara de care nu stiu cum as fi fost. Mama mea a fost ingerul nostru. Stiu, am mai zis, o sa mai zic. Mama a fost cea care ne-a tinut spatele apriori, mama a fost zid si temelie, mama a fost omul datoriei toata viata ei, mama s-a uitat pe ea si a trait facind tot ce se poate pentru altii, pentru ea, mai nimic. A fost bucuroasa cit a putut merge sa cante la Biserica, cinta cu noi in casa, cinta cind o rugam noi, chiar in ziua de Pasti, desi inca nu avea oxigen si respire foarte greu( la 55 saturatie, te miri de unde mai era!), a incercat cu toata fiinta ei sa cante “Hristos a Inviat”!

Mi se pare ireal ca scriu despre mama la trecut si mainile imi merg singure pe tastatura iar mintea mea e acolo, la discutiile cu ea, la povestile ei din ultimele zile despre care noi nu stiam ca sint ultimele.

Verigheta ei e la mine, I-am scos-o eu de pe deget, Ana mi-a spus ca a vrut sa o scoata de multe ori, sa i-o dea ei, dar nu a putut. Dupa ce a a dormit, dupa ce am imbracat-o -o cu hainele cu care avea sa plece ( nu am avut haine noi, nu am cumparat nimic de spaima de a nu se intimpla, i-au ales fetele o rochie care i-a fost draga) Ana mi-a spus ca si-a dorit sa ne ramana noua verigheta ei. Am rasucit-o de doua ori si am scos-o si Ana, sacrificatata Ana care a decis cu multi ani in urma ca, orice ar fi, ea o sa ramana acolo, sa aiba grija de ea, Ana mi-a spus” pastreaz-o tu! Tie ti-a dat-o!” Asadar, verigheta ei e la mine. O pun pe degetul mijlociu, e un pic mai larga, si ma uit la mana mea ca e exact ca mana ei. Si imi vin in minte ca un suvoi de informatii, tot ce am in adincul sufletului meu si in mintea mea de la ea si parca ceva din afara mea imi opreste plinsul si urletul care sta uneori sa iasa…”Dai ce vreti voi, ma, sa faceti? De ce vreti voi sa-mi lungiti mie viata? Lasati-ma sa ma duc acolo unde e locul meu, voi va faceti datoria si va vedeti de treaba voastra!”

In duminica in care a plecat, in plina pandmie, era lume afara, in curte, pe strada… Au rasarit multe masini, vecini, rude, nici nu-i stiu pe toti, doar ei stiau ce om bun a fost mama mea; am plecat toti la biserica, am fost doar 8, asa cum era regula, restul lumii a ramas afara, in curte si in afara curtii bisericii. Amandoi preotii si-au pus lavaliere sa se auda si afara si au tinut slujba, ca la carte, o ora si jumatate. ”Tanti Oltenica merita o slujba frumoasa”, mi-a zis preotul cel tanar la cimitir, dupa ce l-a auzit pe soferul care o adusese cu masina mortura, bosumflat ca s-a depasit peste ora lui trecuta in hartii.

Mama a plecat in plina pandemie si, daca ar fi fost timpuri normale, ar fi fost plina biserica. Si totusi, Dumnezeu a randuit toate lucrurile asa cum ar fi vrut ea. Mamei nu i-a placut sa fie “ca turma”, nu i-a placut sa faca ce face toata lumea”nu va luati dupa lume, voi faceti ce simtiti voi si ce credeti voi” (si iata de vine unde dorinta mea de independenta), mamei nu-i placea sa povesteasca lucruri despre ea, despre noi, mama nu avea nu avea niciun pic  de frivolitate( si aici sint ca ea), nu-i placea sa caste lumea gura la ea, era de o discretie neobisnuita si avea o nevoie de intimitate rara. Stand acolo, cu ea, in Biserica, am realizat la un moment dat ca, pentru ultimul ei drum, Dumnezeu i-a facut un dar- mama a avut Biserica doar pentru ea. Doi preoti ai parohiei, doi dascali care au cintat dumnezeieste si 8 suflete amutite de durere care incercau sa intelega si sa faca pace cu ce li se intimpla. Atat. Ea, singura, in Biserica pe care a iubit-o atata, si linga ea, doar noi, copiii ei si cele trei fete, rude apropiate, pe care le-a iubit.

Vorbim mult intre noi, toate patru, uneori si de cite 2 3 ori pe zi, incercand sa ne regasim rostul si sa ne repornim motoarele. Nu stiu ele, ale mele inca nu pornesc la o cheie. Poate mi-e si mai greu pentru ca m-am intors acasa si parca am luat-o de la capat; cine e in lista mea de FB stie ca pisoiul meu frumos, Printul, e bolnav tare, ca are o necroza de sarcom pe plaman, cu liza osoasa, retractie de coaste… Ma uit la el ca se topeste in zi in zi, am fost la medici buni cu el, nu e operabil, ii dau dexametazona si am grija de el, cit o mai putea, dar venind imediat dupa mama, e coplesitor. Respira greu, la fel ca mama, nu mai poate sa manince, exact ca mama, ma duc cu lingurita de mincare, doar pate de la gourmet mai linge, si intorce capul, exact cum facea mama in ultima zi. Sint simptome de bolnav grav, stiu, dar prea au venit una dupa alta si, daca e ceva ce te darama, e cind stii ca nu se mai poate face nimic, cind omul, cu toata bunavointa si priceperea si dorinta lui, nu mai poate face nimic. Ti se usuca gura si si ti se goleste mintea in fata suferintei, te uiti cu ochii in lacrimi la moartea care sta cu ochii holbati a lacomie la ai tai si tu nu mai ai solutii. Si plingi sperand ca odata cu lacrimile sa ti se duca si din durere.

Mi-a fost frica de ziua in care o sa sune telefonul si Ana, cu vocea gatuita sa-mi spuna”ma, uite, avem o problema, mamica respira greu”!

Mi-a fost frica ca de foc si nu m-am gindit ca mama o sa plece. Am refuzat cu indarjire sa ma gindesc la asta. Teoretic stim tot, am mai vorbit noi intre noi, asa, teoretic stiu ca toti plecam intr-o zi, practic mi-a fost frica de ziua, clipa, momentul… cind am realizat ca in afara de oxygen si grija de a nu o scapa din ochi deloc( din 18 aprilie pina in 8 mai nu a stat o secunda singura fara ca cineva sa stea cu ochii pe ea, zi sau noapte) nu mai avem ce sa facem, nu mai avem putere de a schimbam ceva, nici noi nici doctorita ei care a venit la miezul noaptii sa-i masoare tensiunea ca noua ne dadea eroare, cind am realizat ca, de ceea ce mi-a fost frica, iata!nu am scapat si ca va trebui sa ma iau la tranta cu frica, cu spaima, cu disperarea, ciudat, dar mama, tot ea, cu felul in care a vorbit cu noi, cu felul in care s-a purtat in ultimele ei zile pe pamant, mama m-a ajutat sa ma adun si sa ma linistesc, sa fim asa cum si a dorit, fara disperare, stapane pe noi. Au urmat cele trei zile ireale, si apoi restul de zile din viata noastra in care va trebui sa ne obisnuim ca ea nu mai e acolo, in camera ei, in patul ei.

Am stiut mereu ca e un privilegiu sa o ai pe mama ta cu tine la 50 si ceva de ani. Sigur ca as fi vrut sa mai fie multi ani cu noi, dar, ma gindesc adesea la cei care au ramas fara mama devreme, care au crescut fara ca mamele lor sa fie mindre de copiii lor, fara sa plece linistite stiind ce s-a ales de copiii lor si sint recunoscatoare divinitatii pentru asta. Si pentru ca mama a apucat sa ne stie pe fiecare pe drumul ei. Si de asta o sa ma straduiesc sa fac mereu cum m-a obisnuit mama, sa cintaresc si binele si mai putin binele si ma gindesc, indiferent de situatie, ce ar zice mama? Cum ar face mama ? Cum i-ar placea ei?

Cind eram mica, prin clasa a treia, cred, mama a adus niste femei pe care le-a platit sa-I sape locul cu porumb. Eu am zis ca ma duc si eu la sapa, sa ajut. Degeaba mi-a zis mama ca e prea greu pentru mine, eu, ambitioasa, mi-am luat o sapa si am incercat sa fac fata. Sigur ca m-au ajutat femeile sa ies si eu la rand. In seara aia am plans de durere de brate, nu am dormit toata noaptea de la febra musculara. Cind ne-am trezit a doua zi, mama s-a uitat asa, cu mila la mine si mi-a zi” mai, mamica, nu stiu ce o sa faci tu in viata, ca nu esti buna de munca”! Poate si de asta, mama nu mi-a pus piedici niciodata la nimic, m-a lasat sa aleg eu singura ce si cum fac, mama m-a lasat sa zbor si sa-mi gasesc drumul. Drumul meu.

Am scris cit mi-a permis azi mintea si inima. Recunosc, in timp ce scriu imi cam pocnesc urechile, mi-o ia un pic inima la goana, dar beau apa si o sa se linisteasca. E normal, in mintea mea se deruleaza imaginile clar, ca intr-un film, si inteleg, cu toata ratiunea mea de adult crescut de o mama rationala si intelepta, ca daca am putut sa stau acolo, la plecarea ei, fara sa-mi pierd cumpatul, fara sa mi se fringe inima, o sa pot si mai departe. Stiu, asta e mostenirea ei. Mostenirea cea mai pretioasa e mostenirea genetica si felul in care te cresc, valorile pe care ti le insufla.

Trebuie sa pot.  Trebuie sa putem, altfel toata truda lor, tot sacrificul lor,  ar fi in zadar.

Lumea incepe in ochii mamei si, in mod normal, ai tatalui. Cind pleaca ei, iti ramane o lume pe care tu trebuie sa o iei in grija. Asa cum ai invatat. Asa cum ai simtit acasa. Asa cum te-au crescut ei. Va rog, daca sinteti intr-o situatie asemanatoare, va rog, scrieti tot ce va simtiti, tot ce va doare, scrieti. Si postati-o la mine pe site, pe Fb, postarea asta va fi asa, ca un tablou comun in care o sa ne punem povestile ingerilor din viata noastra. Ne ajuta mult pe noi, asa ii tinem vii in sufletele si in mintile noastre. Vorbiti despre ei,  amintiti-va de ei in vremurile bune, faceti lucrurile ca si cum ei, cei plecati, va vad.

Mama, o sa fim bine, sa stii. Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti, in pace, in Raiul Lui!