Am asa, niste emotii teribile in fiecare septembrie, de parca fix in ziua aia ma scoate viata la examen si eu nu stiu cum si daca o sa fac fata, daca nu o sa ma fac de ras si nu o sa stiu raspunsurile.

In fiecare an mi-am pus cite o dorinta de om, am indraznit si cu dorinte de femeie, adesea; citeodata s-a intimplat sa fie ceva aproape de ce am visat eu, alteori dorinta aia a ramas asa, agatata de coada lunii, ca in suspensie, de parca, la final de rostit dorinta nici nu stii daca vrei sa fie asa sau altfel, daca o sa fii fericita, daca o sa… Uneori, nu mai vrei sa se schimbe nimic, toate sint bune si la locul lor cind nu ti se rupe o bucata din tine, ca anul asta, dar putina liniste si echilibrul pe care il cauti si la care cosi fir cu fir, zi de zi, parca nu l-ai vrea rasucit. Parca nu ai mai vrea sa ti se intoarca viata cu susu in jos, chiar daca asta ar creste altele la rindu-i, ceva din tine iti sopteste ca, de fapt, ai ce-ai vrut cu adevarat, ca ce vrei tu nu e de gasit usor si… cine sta sa mai caute, sa asculte, sa inteleaga cind lumea fuge, nici ea nu mai stie de ce, cind nu mai are tarie sa stea in loc si sa-si priveasca rasaritul vietii ei, al ei, daruit cu bucurie de soarta?

De undeva, din adincul intelepeciunii vine un gind care zice” stii, uite, daca… s-ar putea sa…! Argumente de bun simt are intelepciunea asta, mare lucru ar fi daca am asculta-o mereu, mai ales cind ni se pare ca nu prea mai putem, pur si simplu. Ni se pare sau asa e? Cine mai stie? Si tot ea, intelepciunea, iti da un ghiont si incepi sa te cauti, sa cotrobai prin cotloanele mintii si ale inimii, sa descoperi ceva de care sa te agate si sa te ridici.

Eu scriu des despre cautatul cu obstinatie a resurselor din noi, am incredintarea ca ajutorul din afara functioneaza ca un branci, iti aduce un plus de curaj, dar ridicatul de jos, din durere, din lacrimi, din abandon, din singuratate, din tradare, din suferinta, din lipsa de iubire, e tot in mana ta. E tot in puterea ta. Si mi le spun zilnic, mai ales in ultimul an, cind peste noi toti au venit toate, ca uraganul, mai ales cele in care stii clar ca nu se mai poate face nimic. Definitiva e moartea, atat. Pina la ea, e de tras si te educi sa faci asta constient si cu bucuria vietii, asa cum e ea, asa cum ti-a fost data.

Ma iau emotiile in septembrie pentru ca intr -o zi de septembrie am hotarat eu sa o chinui pe mama sa vin in lumea asta. Anul asta e singurul an in care, de ziua mea, nu am putut sa scriu nimic. Am tot scris bucati de text pe care le-am sters, curgea din ele atata lacrima si atata durere si tristete ca mi s a parut ca nu e cazul sa o pun si in ochii celui care se mai rataceste pe la mine.

A trecut ceva timp de cind am implinit niste ani, trecuti frumos intr-un act de identitate, dar nu ma mai socotesc demult in ani. Cu toate reperele din jur. Viata e un sir de intimplari de tot felul, pe care eu incerc uneori sa le inteleg si sa mi le asum, chiar daca unele sint cu pierderi vitale care m-ar rataci din drum. Indiferent citi ani se numara in 13 septembrie, undeva, in adinc, e un copil care vrea sa-si pastreze bucuria si inocenta. Si cind ai pace cu copilul care, poate uneori, te intreba “tu stii citi ai ai? incepi sa vorbesti si cu tine si cu el, te straduiesti sa recladesti puntea care iti tine ochii limpezi si inima curata, privirea si tot aerul care ii face pe oameni sa se mire” atatia ani ai? Waw! Nu as fi zis!”

Cati ani am? Multi, dar nu atat de multi incat sa nu ma simt adesea ca un copil pierdut intr-o lume galagioasa, aproape haotica. Uneori, mi se pare ca am trait mult, dar nu atat de mult incat sa nu-mi mai placa, incat sa nu am de energie si bucurie cit pentru multi ani de acum inainte.

Citi ani am? Citi ani are mintea noastra? Citi ani are sufletul tau care sta acolo, undeva, ascuns atat de bine privirilor iscoditoare si te tine in brate cind nu mai poti? El nu-si masoara anii, asa cred. El nu-si masoara puterile, asa simt. Sufletul e ca o adiere care umbla odata cu singele prin vasele corpului tau, e ca o umbra aurie care merge paralel cu singele in alergarea lui, clipa de clipa, e ca un fir auriu care simte primul cind se apropie durere, cind se ridica un val, dupa care alt val..

El se retrage si se face, mic, mic, in plexul solar si tu, om slab si neputincios, zici “am un gol in capul pieptului” E el care se infasoara usor in jurul inimii si incearca, atat cit poate, sa te ajute sa treci, sa poti sa respiri cind parca ti se gatuie rasuflarea.

Citi ani avem? Ne cintareste viata cu hirtiile, ne-a dat buletinul si a scris acolo o cifra. Ca sa nu ne incurcam intre noi. Sa nu incurcam socotelile, ca sintem multi. Altfel… cine, cum, sintem? De unde stim ce, cum, de unde pina unde, cit? Si de ce? Nu ni s-a spus de la inceput ca sufletele noastre se vor adaposti in niste corpuri, ca vom fi frumosi sau urati sau grasi sau slabi, ca ar trebui sa ne ingrijim si de trup si de suflet ca ele vor fi una, ca trebuie sa avem grija si una si cu alta…

Nu ne a spus nimeni, nimic. Sau poate ne-a spus. Cind Creatorul a luat firul de aur si l-a infasurat asa, frumos si delicat, in jurul unui chip, el stie cum l-a ales, a inceput sa infasoara cu rabdarea lui dumnezeiasca pina au aparut ochii, parul, mainile, picioarele, pina am inceput sa aratam a copii, a oameni. Poate atunci ne-o fi spus, ne-o fi soptit “Vezi, ai grija sa nu…” sau “Sa fii cu bagare de seama”! Cine stie? Eu nu tin minte nimic daca cineva mi-a spus, stiu doar ca sufletul meu poate mult, ca sufletul meu trage de mine cum nu poate omul sa duca. Stiu ca el m-a tras de fiecare data cind am cazut, firul ala auriu, firul ala de dumnezeire din fiecare dintre noi, firul ala se transforma uneori intr-un brau lat, tesut strans cit sa-ti tina si lacrimile si picioarele si neputinta si sa te ridice pina vezi licarirea de speranta sau gasesti un dram de putere cit sa se poata si el odihni.

Sufletul meu plinge de citeva luni. Plinge in tacere, fara lacrimi, dupa mama. Plinge de-l simt ca i se subtiaza tot auriul lui, ala stralucitor si, undeva in strafunduri, amandoi parca asteptam semne de la ea, sa-mi apara in vis, sa o aud spunindu-mi lucruri. Uneori, cu masca pe fata, vorbesc singura cind am drumuri lungi, si o intreb” unde esti, tu acuma? “ unde esti tu, suflete atat de chinuit in viata ta de om, dar atat de tare si puternica pina in clipa din urma?”

Sufletul meu cu o mana ma tine si cu una isi sterge lacrimile. A mai plins el, dar niciodata ca acum. Ca nu-i mai cinta nimeni “multi ai traiasca” de ziua lui, ca nu mai suna sa o intrebe” ce faci tu, mamica azi?”…

Stiu, mi-au spus multi ca mai am inca un inger de acum, dar copilul meu mai are nevoie de timp sa pricepa ca nu mai are mama aici. Citi ani are sufletul meu? E mic. A trecut prin multe, dar nu a imbatranit, nu s-a uzat, nu e plictisit, nu are rutina care le ucide oamenilor iubirea si speranta si bucuria. E un greu timp, suflete, ii spune omul de afara, si stiu ca e rindul meu sa-l salt pe umar si sa-l car. El tace si primeste cu blindete toate salturile mele catre echilibru si tot el imi spune, asa, mic, cocotat pe umarul meu, ca o sa trecem si peste asta, ca asa merg lucrurile. Si ea a trecut. Nu ai fi a ei daca nu ai face asa.

Citi ani au sufletele noastre cind incep sa-si puna serios intrebari? Daca sufletul da semne de batranete, o sa simtim?

Mi-e dor tare de mama. Mi-a fost dor de ea mereu, si cind o sunam mi-era dor de ea, doar ca ea a crescut fara sa stie ca uneori, cuvintele trebuie spuse, trebuie rostite ca sa creasca flori in inima si nu i-am spus “mi-e dor de tine sau te iubesc”, i s-ar fi parut ciudat. Toata viata am fost a ei, m-am facut luntre si punte pentru ea, tot ce-am facut a fost ca ea sa fie bine si la adapost. Sa fie linistita ca sint bine. Mama a crescut ca toti oamenii vremii ei si asa ne-au crescut si pe noi, fara vorbe, doar tacand si facand. Stiai ca ai tai te iubesc, ca muncesc de le sar capacele sa aiba copiii drumul deschis spre scoli( asta si-a dorit ea, in special),dar acum mare, simt nevoie sa ma ea in brate si sa-mi spuna ca ea va fi mereu cu mine.

Citi ani avem cind ne cautam alinarea? Citi ani avem cind pierzi suflete?
Citi ani…
Intrebrile care ne traverseaza, mai ales de zilele de nastere, trebuie luate in mana si rasucite ca niste colacei frumosi pusi la uscat, nu la dospit, sanu mai puna si ei povara peste greul pe care, uneori, il simte trupul.

Avem un an greu, o perioada atat de grea cum nu ne-am imaginat, striviti intre indoieli, spaima, spectrul saraciei, teama de ziua de maine a lumii intregi si stiu ca toti facem slalom intre greutati si temeri si neputinte… In timp ce scriu imi vin in minte ginduri pe care le port mereu cu mine; nimic nu e mai important intr-o viata de om decit sa salvezi vieti. Nimic. Nici fericirea mea personala nu e atat de generatoare de endorfine cum e gindul ca un gest al tau, un telefon, o donatie, orice iti sta tie in putere sa faci si ai facut, iar  asta a ridicat un om sau a salvat un caine sau o pisica . Starea aia, cind intelegi ca datorita tie o viata e la adapost, ca are un acoperis deasupra capului, ca are o sansa sa traiasca o viata buna, atat cit se poate, asta nu se compara cu nimic si nici nu se poate plati nicicum.

Asa am fost mereu. Asa am fost crescuta .Asa mi s-au umplut cuferele inimii cu bucurie. Daruind. Avind mereu in minte oamenii care tac si isi duc cu demnitate tot. Si cautaind solutii sa-i poti sprijini fara sa-i ranesti. Singurul meu regret e ca nu pot sa fac mai mult. Ca nu am banii care ar cumpara mancare pentru copiii nestiuti care se culca flamanzi sau se duc la scoala cu bocancii fratelui, adesea fara sosete, ca nu am atatia bani care ar face vietile mai usoare oamenilor si animalelor…

Anul asta imi doresc sa iesim din impas, sa nu ne imbolnavim, sa ne tinem unii de altii, sa ne tinem grija unii fata de altii, sa fim bine. Imi doresc ca la anul sa pot sa scriu altceva, poate cit de bucuroasa sint pentru ca… cine stie, poate peste un an o sa vorbim si de victorii. Pina atunci, indiferent ce greu ne pindeste, cautati-va resursele si uitati-va linga voi, la oamenii buni,  ca mai sint. Si cautati-le tovarasia, ajutati-i sau lasati-va ajutati. Asa e viata. Cine da lui isi da,  cine face lui isi face. Imi lipseste imbratisarea teribil, o trimit virtual. Si le primesc de la voi. 

Multumesc pentru poze Rovana Munteanu;  Elena Schimbeschi

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.