2021

Nu am mai scris demult. Nu am mai putut. As putea sa zic ca nu am avut timp, ca am fost ocupata. Asa e, am fost si ocupata, dar nici nu m-a dat inspiratia afara din casa. Nu avea cum. Anul asta mi-a luat oameni pe care ii iubeam. Care-mi erau ruda, prieten/frate, atat de apropiati imi erau. Mi i-a secerat moartea si am realizat zilele astea ca nu mai pot cu atata moarte. Pur si simplu, nu mai fac fata.

Am fost la Victor Socaciu ieri sa-i las o o floare si sa-i multumesc pentru toate cintecele lui care mi-au tinut adesea loc de psiholog, care mi-au umplut ochii de lacrimi, dar mi-au vindecat inima si, acolo, linga prietenii lui, mi-am dat seama ca nu mai pot sa duc atatea pierderi.

De anul trecut, din mai, nu am reusit sa mai scriu legate doua vorbe. Indiferent ce subiect incepeam, un fir nevazut din mine se desira si pleca catre mama. Catre viata mea fara ea, catre blocajul pe care l-am facut cind a plecat ea… Am plins-o pe mama cu adevarat in 11 noiembrie cind Dana mi-a scris”Cornel a plecat la 18, nu a mai putut sa stea”. Atunci am urlat singura, in casa, din toti rarunchii si pentru mama si pentru el. Am stat in Biserica linga el, cu Dana si Andreea si oamenii apropiati de familia lui, si am intrebat, intr-un plans fara control, de ce ni l-ai luat, Doamne, ca aveam atata nevoie de el? Inca mai intreb…

Uite de asta nu am mai scris. Am platit gazduirea site ului si nu a fost zi in care sa nu ma gindesc la faptul ca poate, daca as scrie, s-ar mai duce din durere, dar vedeti, oricum as incepe, tot asa termin. Cu ochii in lacrimi. Si cu multe cuvinte dureroase. Si cind scriu acum, am chipurile voastre in minte. Am chipuirile oamenilor pe care ii cunosc personal, stiu cel putin doua fete care si-au pierdut mama si tatal exact in ziua in care isi aniversau ziua de nastere, ma gindesc si la cei care citesc ce scriu si realizez ca, de fapt, nu scriu doar despre durerea mea, e durerea noastra, a tuturor, celor care, in anul asta, am pierdut multe vieti care ne tineau in picioare.

Ca tare greu an a fost si asta. Profesional, a fost foarte bun, personal m-a lasat saraca. Sigur, putea sa fie si mai greu, ca am mai trecut niste cumpene, dar se pare ca Doamne, Doamne a avut alte planuri cu ele. M-a lasat fara oamenii care ma iubeau, fara oamenii despre care stiam ca, indiferent in ce situatie as fi, ei sint la un telefon distanta. I-am spus Danei Braslasu, unul dintre cei mai mari medici veterinari, si nu ma joc cu cuvintele cind spun asta, stiu putini medici care sa puna diagnostice atat de precise, inainte sa-i vina confirmarea de la analize, i-am spus zilele astea, ca eu fara ea, sint praf. Noi fara Cornel, sintem praf.

Practic, de aici, gata… ma ineaca plinsul si tot ce-mi vine sa scriu e tot despre pierderi. Despre cum sa te impaci cu faptul ca nu mai sint, despre nedreptatea divina, nu? Nu asa zicem, doborati de durere? Ca nu e drept! Si toate discutiile dintre noi, pe aceasta tema sint mereu prezente, am inteles mult, dar durerea pierderii, aia nu cred ca trece vreodata. Se estompeaza durerea, dar de uitat, nu uiti niciodata.

Oamenii invata sa traiasca mai departe, imi zic si eu mereu dupa cite o pierdere asa mare; pe mine m-a salvat munca, filmul in care sint de un an, fara el habar nu am cum as fi trecut peste toate. Si stiti ce e mai rau? Ca nu stii ce sa-i spui celui mai lovit dintre ei. Sotiei, copiilor, ce sa le spui tu lor, daca pe tine te doare asa rau si iti dai seama ce crunta e durerea lor. Si simti ca parca inima ti se face mica, mica, si nu gaseste resurse sa fie cum e ea de obicei, zgomotoasa, vesela, galagioasa, plina de avint…
Vedeti, as vrea sa scriu ceva asa, vesel, sa ne inchidem anul frumos. As vrea, dar nu merge. Nu am. Nu cred ca in perioada asta, atat de grea, cind se moare din nimic, de boala, la intimplare, din culpa medicala sau din bacteria din spital mai e cazul in care sa tragem o carpeta frumoasa peste tot ce ne-a durut si sa ne prefacem ca nu a fost asa de rau, ca o sa fie bine. Poate o sa fie mai bine. Poate, de unde sa stiu eu?

Nici sa stam asa, cu capul plecat, rapusi de durere, nu cred ca e o cale. Uneori, ei, cei plecati, lasa in urma o raza de lumina, o dunga de energie si se intimpla tot felul de lucruri care, in ciuda dureri, te fac sa zambesti si, brusc, intelegi ca lucrurile se intimpla ca si cum el, ei, ar fi pe undeva, prin jur si rad de ce nu ne iese, exact cum faceau cind eram impreuna.
De fiecare data cind aflu ca a mai plecat cineva, chiar daca nu-l stiu, vestea nu ma lasa indiferenta. Omul ala era tatal sau mama cuiva, fiul cuiva, iubita cuiva si simt cum durerea aia se adauga peste a mea.

Pierderile astea tot mai dese, ar fi trebuit sa ne ajute sa ne intelegem condita umana atat e slaba si de trecatoare, ar fi trebuit sa ne ajute sa ne schimbam pe dinauntru, mult, cit sa traim mai concentrat si sa ne bucuram mai mult. Sa intelegem, in timpul asta atat de greu de controlat, cit de mici si fragili sintem, dar cit de buni am putea sa fim.
Se termina anul asta cu tristete si cu lacrimi pentru multi. Si asta e un post trist ca vorbeste despre pierderi, ale mele, ale voastre, dar lumea se schimba, toata omenirea se schimba, si se schimba in rau si in minciuna si infloreste un populism ieftin si desantat care are ca scop interesul personal al unora si atat. Si oamenii, bietii, raman iar dezbinati si fara niciun sprijin si fara bruma de bunatate cu care, se presupune, am venit pe lume.

Ne-a tinut mereu in picioare firul de speranta al fiecaruia. Ca fara speranta asta nu se poate vedea mai departe nimic. Cred ca cel mai puternic gind al meu pentru noi toti este ca trebuie sa avem grija de noi, fiecare de el si de ai lui si, cine poate, si de cei pe care ii vede in nevoie. De cei fara aparare, ai nimanui, pentru care societatea nu are timp si nici mijoace sa o faca. Sau de care nu-i pasa. Uitati-va mereu in jur, la prietenii care au ramas fara slujbe, la oamenii singuri, la batranii care nu mai au pe nimeni si sufera ca nu le deschide nimeni usa. Uitati-va la vecinii vostri, la factura neplatita la intretinere, ala e un indicator al unei stari deloc confortabile. Orice ii poate ajuta, iar ajutorul e, de fapt, un fel de stimul pentru tine si mintea ta care stie ca asa isi face datoria de om si farama aia de bunatate, despre care insist sa nu o pierdem, e acolo si ne creste pe noi oameni buni ,mereu, nu doar de sarbatori.

Stiu, recunosc, e un sfarsit de an trist, nu am simtit sarbatoarea asa cum o simteam altadata si incerc sa ma inteleg, sa nu pun presiune pe mine deloc. Dar deloc. O sa ma bucur de seara de An Nou in pijama, cu o sampanie buna, cu oameni dragi carora le voi propune fix pijama party, sa fim impotrva vintului, cine stie, s-o intoarce si el, vintul binelui, mai catre omenire. Sa facem ce simtim ca trebuie sa facem, sa ne uitam mai des la noi si in inimile noastre mai fara sfiala sau teama, indiferent ce gasim acolo, tot noi trebuie sa ne gasim leacul si sa ne facem reserve pentru zile grele. Fiecare cum stie.

Daca puteti, mergeti la cei dragi si spuneti-le cit inseamna pentru voi. Daca nu puteti fizic, avem mijloace tehnice, slava Domnului, pe un call video spunei-le ca-i iubiti, stiti, am mai vorbit noi, de la generatia mea scoti cu clestele “ te iubesc, esti foarte important pentru mine!” Luati-va doza de curaj si faceti ce ati vrea sa faceti, acum, azi, ca nu e timp de aminare. Dupa toate cite le-am trait anul asta, eu mi-am mai luat niste lectii. Si una in ele sa nu mai aman nimic. Sper ca la anul sa ne regasim toti, nemultumiti de una, alta, dar sa fim toti. Sanatosi, impreuna.
Va doresc sanatate si putere si iubire din toata inima! La multi ani!

In aminitea lor. Mircea Cornea, Ivan Ptzaichin, Corneliu Braslasu, Victor Socaciu.