Urasc sa am dreptate…

Ziceam cindva, ca nu-mi place sa folosesc  neam  expresia “urasc”. Imi umbla in minte tot felul de situatii, se svircolesc  in mintea mea sentimente si ginduri  gramada, si tot  mintea ma impinge  cu ambele brate sa spun,  sa recunosc, sa fac o precizare si sa repun pe pozitiile cinstite, percepte dupa care traiesc…nu-mi place sa  folosesc  cuvintul asta, ”ura” intr-un anumit context,  legat de oameni  si de situatii in care poate rani;  dar asa, ca o metafora ..pot?

Bine. Recunosc cu zaduf-urasc  sa am dreptate.  Urasc din inima sa spun “ nu e in regula sa faci asa, nu e bine, nu te va ajuta  asta in niciun fel “…si dupa un timp sa  mi se  spuna “da, ai avut dreptate “! Si cind ajunge sa doara atit de rau recunoasterea, se  intimpla intr-un moment  dens si apasator,  soptit, spasit, cu ochii tremurind in lacrimi.  Si eu acum ce sa fac? Cu ce sa te mai ajut? Cum sa mai indrept ceva ?? Ca nu mai am ce si nici cum …sint situatii in care nu se mai poate indrepta mare lucru  …

Imi  inghit acel “ti-am spus eu “! pe care ar trebui sa-l spun cu un rinjet  triumfator, daca nu m-ar durea …si tac. Si ma gindesc cum pot sa misc ceva, acolo …sa repar ce e déjà demolat de altii, mai ales cind cel demolat a plecat triumfator de fiecare data, din fiecare discutie si nu a inteles nimic.

Mi s-a spus  adesea- e drept, ce catre cei foarte apropiati, ca sint aspra! Prea aspra! Pot sa fiu si rea  daca asta ajuta! Pot sa te las plingind in mijlocul drumului, daca asta te ajuta sa te ridici si -ti vezi de drumul tau! Si iti e de folos in vreun fel in a te reconstrui! Am aceasta forta si tarie sa nu ma uit in urma. Acum o am.  Pentru ca si eu am facut greseli …Stiu, depinde si de unghiul din care privesti povestea. Poate pentru un ochi  avizat nu a fost greseala, a fost un comportament normal . Acum nu mai cred asa. Acum stiu ca nu  as mai proceda la fel- acum as lua masurile cele mai dure, as taia cum se spunea in vechile norme  de protectie a muncii “  raul de la radacina !’ Si as alege sa infrunt tot ce avea sa vina, fara sa mai pun in fata grija sau raspunderea pentru cineva, care, acum stiu, nu avea neparat nevoie de grija sau de prezenta mea.

Poate de asta, dupa niste aspre discutii cu mine, dupa  vesnicele si lungile discutii cu  mine, in care imi dau suturi si-mi spun, de fiecare data, cu voce tare”ai gresit! nu asa trebuia sa faci!”,am inceput sa cer mult si de la ceilalti, de la lumea mea draga, ai mei, iubirile mele. Oamenii  vietii mele stiu ca sint aspra pentru ca alta cale nu vad!  Sint aspra cu mine si nu ma menajez-cum as putea sa fac altfel cu cineva drag!

Am mai spus la un moment dat ca am asa, un simt ca un  nod in stomac, ca simt incotro vor evolua lucrurile, “vad cu un ochi  imaginar urmarea fiecarei actiuni …rar m-am inselat, rar …si cind vad ca am avut  dreptate ma apuca si neputinta si nervii …ca uneori s-ar fi putut evita.

Exista o nuvela a lui Ion Baiesu, Regina Lear,  in care cineva  vorbeste despre felul  pagubos in care ne crestem copii. Ca nu le spunem cum e viata de fapt si le bagam in cap ca viata e lapte si miere si ei, cind scapa din casa mamei si a tatalui ,dau peste cruzimea si rautatea ei, si uite asa se trezesc intr-o lume pe care nu recunosc si nu o pricep. Mi-a staruit in minte mult timp, si azi m-am proptit fix in ea.

Sint de risul lumii sa va spun ca e importanta o scoala buna,  cit si cum inveti, ca trebuie sa fii  foarte bun, ca trebuie sa fii performer ca sa ai un loc bun in lume, in societate. Acum ? fugi cocoana de aici …important e “sa te descurci”! prin orice mijoace…important e sa-ti fie tie bine ..restul nu conteaza…

Cum ii crestem –asa ii avem. Copii educati crestem –aia ne vor sprijini sau parasi. Stiu, copiii se fac mari, isi iau zborul catre casa lor, isi fac o famile, a lor. Asa cum mi se pare normal ca atunci cind esti matur, ai si tu un 20 de ani si muncesti, sa imparti, din putinul pe care il cistigi, cu familia,  mai ales daca e nevoie. Urasc muieretul  asta mic de 19 ani care, dupa niste nopti de pasiune,  isi iau caprarul de mina si –si vorbesc “soacra “ de rau in fata fiului, acum  iubitul ei.  Care tace. Care uita ce sacrificii au facut ai lui pentru el, ca l-au crescut frumos, in liniste, si ca au facut pentru el atit cit au putut.  Si in tandem cu o  mica capra riioasa, acu femeie ca na! era déjà vremea-face planuri  de mutat impreuna, de citi copii …nestiind ca iubitul e un puturos patent care nu-si stringe patul si nici scaunul pe care sta, care a fost crescut cu o adoratie de mama, mama care si l-a dorit,  care a inghitit multe pentru el si care se uita la el ca la un soare cind el, pusti de generala, ii spunea”lasa mama, ca ma fac eu  mare si o sa am eu grija de tine !” Cit despre riioasa mica –nu stie sa faca nici ceai.

V-am spus de multe  ori ca sint un ascultator bun . Si ascult. Am ascultat de multe ori si, atenta la semnale, am spus mereu ce am simtit. Si din pacate am simtit corect. O mama care a fost mama pina la adoratie, un copil cu hormonii pe cai salbatici de nu mai simt nici biciul si o capra neagra cu pete de riie care, cu un simt al proprietatii desavirsit pe care il au prostii, intra ca intr-un sat fara ciini si rupe linistea dintr-o casa.

Nu-i asa ca va suna cunoscut? E un exemplu din atitea. Iubirea asta “puternica” dureaza un timp ..de ce ma tem in astfel de cazuri? De copii care apar, de complicatiile ulterioare si de parintii care iar vor trebui sa se faca luntre si punte sa-si scoata copilul din inclestare…pentru ca mereu va fi copilul lor …

Nu  stiu cine si cum ii mai poate  invata pe copii sau pe adulti  cum e cu respectul; sau  cu responsabilitatea. Ori  loialitatea. Cit despre iubire…cum sa le spui ca sexul nu e iubire? Ca o partida  de amor nu te leaga sau nu rupe legaturi ? Cum sa-i inveti ca daca o femeie, in casa careia esti cu o treaba, iti ofera o cafea si in timpul asta ti se ofera si pe  ea nu e o femeie pentru care sa-ti lasi familia? Sa dai cu piciorul unei vieti  tihnite si asezate cu un om de treaba ca dupa un an sa-ti vina sa mori ?? E drept ca iti trebuie mare curaj sa te duci dupa citiva ani, la cea  lasata in urma si -i ceri iertare  spunindu-i ca ai crezut ca si cealalata e “la fel ca tine “!

Iar as fi putut sa strig”ti-am spus eu! Ti-am spus!!” Nu am spus nimic …nici acum nu spun nimic ….doar ca urasc sa am dreptate, sa mi se demontreze zi de zi ca oamenii sint previzibili…

Am mai scris un post acum ceva vreme “previzibilul din capul meu “…Inca mai astept sa mi se demonstreze ca nu e asa, ca bat cimpii..Si mai astept   situatiile alea din viata in care sa nu am dreptate.  Sa fiu obligata sa recunosc-da, am gresit. Mi-e usor sa spun “iarta-ma, imi pare rau, am gresit“.  Mi-e infinit mai greu sa spun “te iubesc”! pentru ca fiecare cuvint e o promisiune  si nu stiu cum sa  fac sa traiesc mintind.

Si cu toate astea, nu stiu cum gasesc ascunsa prin cotloane o speranta prosteasca, pe care nu mi-o pot reprima, speranta ca daca il sprijin un pic si-l abat cu citeva grade de la traiectoria initiala  poate se va schimba! Nu de tot. Nu fundamental! Macar acolo, un pic cit sa cred ca nu am trancanit  degeaba . Ca nu mi-am irosit timpul in zadar. Ca zimbetul  pe peste 5 ani e parte din munca mea.

Pentru ca urasc sa am dreptate. Pentru ca nu mai vreau sa am mereu dreptate. Vreau sa anticipez  gresit. Si asta sa sa ma faca fericita. Da, poate  …cai verzi …