Nu m-am gindit niciodata “asta e ultima oara…”

Au fost  multe situatiile in care nu am stiut ca momentul acela va fi cel ce va ramine in mintea mea ca fiind ”ultima oara”,  ca va fi notat ca o despartire, de cele mai multe ori definitva! Ca era ultima data cind jucam spectacolul acela sau ca avea sa fie ultima emisiune ori ca cel care m-a condus la gara se va uita lung, dupa trenul meu, pentru ultima data, ca nu aveam sa-l mai vad vreodata ; sau ca va iesi pe usa si aia va ramine  ultima imbratisare, ultimul sarut in pragul usii, asa cum faceam mereu.

Nu mi-au placut niciodata despartirile si poate Cineva de Sus, cu  aripa odihnind pe umarul meu,  a facut  in asa fel incit eu sa nu fiu acolo in momentul marilor hotariri. Sa nu iau parte la ele, sa se intimple asa, cumva cit sa nu ma doara pina in inima, sa suport apoi singuratetea si tacerile si durerea si dorul… ei da, asta doare cel mai rau, sa-ti fie dor. Si cu cit a fost el mai las, cu atit mai mult iti e tie dor. Si cu atit mai mult te detesti ca nu-l poti uri, ca nu vrei sa-l urasti, ca ti-e dor de el si atit. Ca nu poti sa te desprinzi, ca nu poti sa-ti tai cu o foarfeca ascutita panglicile infasurate asa, festiv, de sufletul tau, care se taie mai greu decit o fringhie rasucita marinareste, cu mestesug. Ca vor trece zile multe in care o sa te intrebi cum a fost posibil sa iubesti un om care pleaca fara sa intoarca capul, care traieste linistit, poate chiar fericit de a doua zi, care a crescut, datorita increderii si sacrificiului tau, el care era  asemeni unui pom pricajit si fara nicio sansa, si acum iti cere copilul de citiva ani, desi el a fost musafir? Desi prietenii si vecinii te stiu, de ani buni, tarind dupa tine un rucsac plin cu apa, gustari si jucarii si carutul ei, desi toate mamele din parc stiu ca tata e, vai, mereu, foarte ocupat?

Asta nu am inteles si nu o sa pot pricepe-nu sintem toti plamaditi din carne si singe? Nu toti avem ceva,  acolo, undeva in zona superioara a corpului care bate cu disperare sa ne tina in viata si care e in stare sa crape de dor si de durere? Nu iubim, pur si simplu, si in momentul ala, totul, in mintea si in corpul nostru,  ii lasa controlul ei, inimii, care face ce stie si ea, biata?

Stiu ca nu sintem la fel, ca nu iubim toti cu aceeasi masura, ca nu stim sa dam cu masura cu care primim, ca generozitatea se imparte uneori cu parcimonie, dar in mintea aia care a iubit odata disperant si cu rezerve uriase de iubire si rabdare si tandrete, cine, ce  a reusit sa faca asa un scurt circuit cit sa arda si drumul spre casa si tacerile care impacau adesea si sa intre intr-o mocirla a  trufiei si indiferentei?

De ce ajung niste oameni care s-au iubit sa-si arunce vorbe  grele in fata, sa vrea sa-si faca rau unul altuia, sa uite tot ce au trait? Ce ii intraineaza pe oamenii care odata s-au batut cu toata lumea pentru iubirea lor? Nu e o intrebare de matur, asta era intrebarea mea de adolescent cind am vazut cum se schimba raporturile intre oameni, cum le dispare zimbetul din ochi si fetele frumoase devin doar niste fete chinuite de grimase si rautate. M-a obsedat intrebarea asta de-a lungul anilor, ce ii poate schimba pe oamenii care au dormit impreuna, care s-au sarutat ca si cum lumea se sfirsea cu ei, care au pierdut nopti in imbratisari, sa-si spuna cuvinte grele si sa se lupte pentru ca celalalt sa fie pedepsit! Cu aceeasi indirjire cu care odata s-au luptat pentru relatia lor!

Eu nu am facut asa… m-am luptat cu mine sa inteleg si sa iert. Si am  iertat si bucuria cea mai mare, dupa toata suferinta care a fost, ca a fost, a venit in clipa in care cel vinovat, care s-a intors asemeni fiului risipitor, nu a inteles primirea prietenoasa si sincera. Nu a inteles cum de-am mai putut… de acolo, din cita iubirea a fost si pentru ca am iertat.  Si cind a inteles a inceput si pentru el vindecarea. Si asta a fost si lectia lui si a mea.  Si acum stam la masa impreuna, citeodata, desi noi nu mai sintem ce-am fost

Cine se stie nevinovat poate sa dea  cu piatra. Uitam mereu ca e un noroc urias sa-ti gasesti pe cineva linga care inima ti se poata, in sfirsit odihni, si uitam, la fel de repede, ce usor se poate fringe echilibrul construit in ani cu rabdare si migala.

Si cind am stiut ca e ultima data cind… nu am facut nimic. Nu mai aveam ce. Se surpase déjà  tot, relatia sau spectacolul. Uneori nu mai e nimic de facut. Si senzatia ca in toti anii astia am renuntat la mine, ca m-am uitat pe mine  in josul paginii pentru  ca altele pareau mai importante, ca am tot asteptat un semn ca cineva simte efortul si dragostea si generozitatea, e coplesitoare. Orice poveste de iubire, orice afacere cu un prieten, orice colaborare cu cineva cu care ai chimie, cumva, e la fel, e  o poveste frumoasa in care doi oameni isi pun  la bataie tot ce stiu, cu emotie si cu energie, tot ce pot, cu un scop, unul care sa fie benefic pentru amindoi. Cind incep sa  se piarda din vedere lucrurile frumoase care ne-au legat in povestea asta, cind unul devine copac iar celalat doar o creanga care il incurca pe celalalt in  mareata lui ascensiune, e semn ca se apropie finalul. Si, cum lesne se poate prevedea, copacul, in drumul lui catre soare, orbit de propria-i maretie, se va prabusi.

Oamenii sint legati intre ei prin fire invizibile, nici ei nu le stiu de unde vin, pe unde se ascund sau cind si cine le mai poate desface! Ne desprinde insa,  viata, cind doreste ea, cind unul devine prea puternic si celalat prea slab si pierde teren din prea multa iubire; si atunci  intervine ea, viata, si taie firele. Ca un expert in explozibil, care stie ce fire sa taie  si taie fara mila. Si gata. Ramine in urma o ultima privire sau, de cele mai multe ori, privirea mirata a lui, a copacului care nu intelege ce-a facut? Nu m-ai iubit, asta ai facut. Nu te-ai gindit la mine decit cu vorba, cind trebuia sa spui ce insemn eu pentru tine doar asa, ca da bine la imagine,dar, cu adevarat nu m-ai iubit. Altminteri ai fi fost linga mine cind mi-a fost bine si cind am fost fericita, te-ai fi bucurat cu mine…

Sint un om norocos ca uneori viata, in bunatatea ei, nu ne lasa sa persistam in greseli. Si de undeva, din cer, pica asa, ca o strafulgerare un gind, care incet incet devine intentie si in timp e deja o stare. Nu e deloc usor sa porti poveri puse de oameni pe care i-ai iubit din toata inima, care cred  ca iubirea asta li se cuvine, ca ei merita tot. Nu e usor sa poti sa-ti urmezi calea, fara sa te tulbure macar gindul ca nu le-ai spus niciodata cit i-ai iubit, cit de mult i-ai iubit si ce mult te-a durut cind a trebuit sa-i smulgi de pe soclul din inima ta si sa-i pui intre oamenii de rind, ca azi ei inseamna nimic pentru tine.

Timpul, asa nerabdator cum e, mai curata cite un pic… A imbatrinit, se misca greu, dar sterge tot ce nu merita sa stea in inima mea. Care inca nu poate sa uite, inca mai are imagini si recunoaste cinstit ca, intr-un fel, a simtit ca e ceva. Imbratisarea  fugara si  usa care s-a inchis in urma, fara sa iesi sa te uiti cum se indeparteaza, cum inainte de a deschide usa, se mai intoarce odata sa te priveasca cum stai lipita de usa intredeschisa… Nu o sa stiu niciodata daca atunci s-a intors, eu nu mai eram demult.

 

 

 

 

 

 

 

 

4 thoughts on “Ultima oara…

  1. Ma tot gandesc la finaluri… ceva se intampla cu mine de la un timp, parca mi s a luat un val de ceata de pe ochi…
    dintr o data imi vad prietenele cu alti ochi.
    parca nu sunt ceea ce credeam eu de fapt…
    foarte curioase in legatura cu viata mea, dornice sa ma invite la aniversarile lor, sa puna intrebari superficiale si… atat.
    fara suport in momentele cheie, fara telefoane date atunci cand mi-e greu…
    ce-i drept, nu prea am atras in jurul meu prietene de calitate….
    oare de ce?
    desi nu aveam prea multe, parca si din cele putine simt nevoia sa curat, sa purific spatiul din jurul meu…
    oare in viata simtim in noi finalul si dorinta de curatire?
    cum ai reusit, nuami, sa atragi prietene de calitate in jurul tau?
    eu am treizeci si doi de ani si o neputinta mare de a atrage sau de a gasi oameni pretiosi….

    1. Nu am facut nimic in mod deosebit…dupa ce nu am mai fost la tv si s-au subtiat si veniturile a fost mai simplu’ si sa stii ca cele mai multe au venit cind am inceput sa scriu, ele au venit spre mine, eu am fost destul de rezervata, imi luasem si eu suturile mele…Cred ca trebuie sa fii putin atenta si atat. Si sa -ti asculti instinctele. nu te mai gindi la neputinta ta de a atrage…ca nu e asa, toate au un timp, trebuie sa ai rabdare cu tine, sa te ajuti pe tine sa ai o viata frumoasa si restul o sa vina de la sine.E timp. Te imbratisez.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.