Hristos a inviat!

Hristos a inviat  si la multi ani !

Asa obisnuia sa ne spuna parintele Popescu, Ioan Popescu, parintele paroh pe care l-am prins eu la biserica din sat. Asa ne spunea, cand ne miruia, in fiecare duminica de dupa Paste! Poate v-am mai spus ca am crescut pe langa biserica – cum cresc copii de la tara, copii ai caror parinti canta in corul bisericii; voiam nu voiam (mai mult nu voiam!) eram in fiece duminica la biserica.

Aveam scaunul bunicii mele, perna ei,  covorasele toarse la razboi  erau subtirele  si e greu sa stai in genuchi pe lespedea rece …

Am ramas de atunci cu multe locuri luminoase in inima mea de copil legate de Invierea Domnului, cum ar fi faptul ca, indifferent de vreme,  slujba de Inviere e de-a dreptul  maiestuoasa. Parintele fusese misionar in Africa ani buni, se oprise  la  parohia din sat unde isi gasise locul , isi facuse o casa oarecare in spatele casei matusii mele  si preoteasa lui avea strana ei din care era nelipsita! Era asa de discreta si de frumoasa si de blanda incat multa vreme, fetita fiind, am crezut ca asa se intimpla cand te mariti cu un preot.

Slujba, spuneam, era rostita in 3 limbi – latina, greaca si romana, corul canta in vreo trei variante Hristos a Inviat – era poate singura data cand, pana si cei care nu aveau cine stie ce voce, indrazneau sa cante tare. Recunosc, noi copii eram mai detasati (abia dupa ce am plecat de acasa si am ajuns in alte locuri am inteles de ce copilarie frumoasa  avusesem  eu  parte) si mult mai atenti la cei care cantau tare si fals in urechile noaste. Stiu ca de cateva ori mama m-a admonestat sa nu mai rad de ei, ca nu e nicio smecherie in faptul eu stiu canta corect, ca nu am nici un merit, ca e si asta un dar primit de la Dumnezeu. Indiferent de cum era vremea, slujba era tinuta exact ca la carte, nu odata s-a intimplat sa tremuram de se auzeau vocile dardaind. Ce nu am vazut nicaieri e ca, dupa ce se canta Hristos a Inviat, se inchideau usile bisericii, toata lumea era in curte, doar preotul se apropia de usa si batea cu crucea in usa de trei ori! Dupa fiecare bataie in usa, se auzea intr-un fel anume pentru ca biserica era goala si inauntru era un singur om (niciodata nu m-am prins cine era!). Iata dialogul dintre parintele paroh si persoana dinauntru:

–       Radicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă radicaţi porţile cele veşnice şi va intra Imparatul Slavei!

–       Cine este acesta, Imparatul Slavei?

–        Domnul cel tare si puternic, Domnul cel tare in razboi.

–       Radicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă radicaţi porţile cele veşnice şi va intra Imparatul Slavei!

–       Cine este acesta Imparatul Slavei?

–       Domnul puterilor, Acesta este Imparatul Slavei.

Abia acum se deschideau  usile si toata lumea putea intra in biserica. Pentru mine era momentul cel mai frumos din toata ceremonia. Tot acest final venea cu o o solemnitate aparte, o stare atat de speciala purtam cu mine, incat si azi aud cum suna  bataia cu crucea.

Si slujba continua, noi plecam la cimitir, da, in noaptea de Paste toata lumea mergea la cei plecati, cu  Lumina. Era singura data cand cimitirul era luminat si nimeni nu plingea la morminte.

Dupa aceea noi, copii, mergeam acasa, mai dormeam o tura dupa care ne imbracam cu hainele cele mai frumoase sau cu cele cu care ne-am innoit si plecam din nou sa luam Paste. Se iveau zorile cand se termina slujba si, in curtea bisericii, oamenii care lucrau cu parintele aveau, pe cele doua mese de piatra cateva  cosuri mari pline cu oua rosii, vin si covrigi care erau impartite tuturor. Mergeam acasa, mancam si ne culcam din nou. Poate de asta ziua de Paste mi se parea o zi lunga si frumoasa.

Am fost si acum de Paste la Inviere, la biserica Otetari, o biserica mica, frumoasa, ascunsa cumva privirilor. Mi-am cumparat lumanari mari (asa vreau eu, nu-mi plac candele albe din comert cu ceara aia, alba, care miroase oribil  si care imi amintesc instinctiv de morminte). Aveau pregatite si hartiile aferente. A inceput ploaia, lumea se codea sa iasa afara, noi am iesit, altfel de ce m-am mai dus? Nu m-a topit ploaia, nu am racit. Pe langa mine era un baietel care canta din toti plaminii lui Hristos a inviat! Canta tare, peste toata lumea, in contratimp, aproape ca doar el se auzea, era asa de bucuros ca poate sa faca asta si nu-l cearta nimeni ca toata lumea se uita la el si zambea. Copilul era fericit.

…Am lasat sa treaca valul de lume, ne-am asezat la un fel de rand, sa intram din nou in biserica sa ne luam Pasti. In fata noastra doua adolescenete, una din ele, sub umbrela, cu o geanta  imensa atarnata de umar, cu o claie de par rosu  atat de chinuit de vopsea ca arata ca o matura infoiata, vorbea la telefon, tare, in fata mea ”auzi mai, stii care e ultimul banc? A inviat Hristos!! Ha ha ha !!!”

M-am socat.   Ce sa-i spun? Cum sa-i spui unei fete machiata  de club in noaptea de Inviere ca nu e ok sa faci glume de astea sau ce? Am ramas toti cam fara grai si ma tot gandesc de atunci daca toata generatia asta ia totul la misto! La urma urmei, cine e vinovat ca ei sunt asa?.As fi vrut,  inca mai vreau,  sa pot sa fac ceva, sa zic ceva, nu am stiu, nu am putut.

Ieri am deschid FB si am vazut niste postari, era cineva care facea mare caz de ateismul lui si al fratelui lui si povestea incantat cat misto faceau de familia lor cand veneau de la Inviere si incheia cu un victorios ”Hristos nu a inviat!” L-am scos din lista dorindu-i din suflet sa fie fericit asa cum stie el. L-am scos din lista ca mi strica bucuria.