Nu mai stiu exact in ce an era… 91 sau 92, dar stiu ca el, Nicolae Iorga, a fost primul subprefect al capitalei. Primul si singurul cinstit care a plecat acasa cu aceeasi avere cu care a venit la prefectura, cu aceeasi garsoniera si apartamentul in care locuiau parintii lui. Atit. Mi-a spus mereu ca nu vrea sa dea cu subsemnatul si ca vrea sa doarma linistit, pe perna lui. Nici nu a zabovit prea mult pe acolo, a plecat asa cum a venit si s-a intors la meseria lui de consilier juridic la Camera Deputatilor.
Nu stiu daca il iubeau toti, dar stiau ca e toba de carte, inteligent si cultivat, ca indiferent ce problema avea de rezolvat stia sa-i dea de cap cu legea in mina, si ca avea o repeziciune si o vioiciune a mintii cum rar am vazut. Si toti stiau ca el nu trage mata de coada, daca avea un brat de dosare, nu se ridica de la birou pina nu termina. Nici cind s-a imbolnavit nu s-a eschivat, se imbraca in costum, se barbierea, mergea mai pe la umbra si isi indeplinea obligatiile de serviciu! (il enervau teribil taximetristii care nu voiau sa-l duca de la Casa Poporului pina la Cismigiu, unde locuia, dar nici picat cu ceara nu ar fi spus ca e bolnav!)
Cind l-am intilnit aveam 19 ani; terminasem liceul si ajunsesem, printr-un concurs de imprejurari, la o trupa de teatru unde e azi Tinerimea Romana. Acolo ne-am intilnit. Acolo ne-am imprietenit. De atunci am fost prieteni pe viata. Poate ca a fost ceva mai mult intre noi; o legatura careia nimeni nu i-a putut da nume, mult peste o poveste banala de iubire. A fost prima mea iubire si primul om care mi-a spus, fara prea multe cuvinte, ca sint importanta si ca merit mult. Stiu ca m-a iubit, mi-a spus mereu ca linga mine s-a simtit tras la xerox… viata noastra a mers cumva mult prea indepartat, prea paralel una de celalata si, dupa un timp indelungat, in care fiecare dintre noi si-a trait alte povesti si si-a platit tributul datorat acestei treceri pe pamint, dupa discutii si dispute, ne-am intilnit intr-un moment delicat care a generat unul si mai frumos, botezului Mariei Alexandra, fina mea si a lui, copilul unui prieten.
As putea sa scriu multe, dar ma intreb cit i-ar placea sa stiti despre el… Ii datorez multe, m-a “crescut” de la 19 ani si mi-a insuflat, prin exemplul lui, multe din lucrurile la care m-am raportat toata viata mea; el m-a invatat sa nu accept orice barbat linga mine, l-am vazut, in toata viata noastra, o singura data nebarbierit.
Mi-a impus, intr-un fel pe care nici nu l-am realizat atunci, niste reguli de viata si m-a pus in postura de a ma “vinde” scump si de a face o selectie riguroasa cu barbatii si cu oamenii din viata mea. A fost singurul om linga care, la 19 ani, am simtit ca pot sa rastorn lumea si sa o pun la loc. Mi-a daruit primii cercei din viata mea( pe care i-am vindut cind s-a casatorit cu o creatura care, oricum, nu a inteles nimic din el, dupa 3 ani s-au despartit!), el a fost singurul barbat din viata mea care mi-a spalat pantofii de noroi si nu m-a lasat sa-mi spal cana de cafea. (Mai tirziu mi-a marturisit ca nu a vrut sa ma lase sa spal canile de cafea de frica sa nu-i stropesc peretii!! Eu avem 19 ani si el era maniac la curatenie, cit rideam de franjurii lui de la covor si de cei 2 piepteni speciali pentru franjuri!)
El fost omul care m-a ajutat sa-mi corectez precipitarea; da, pentru un actor, aveam o vorbire precipitata. M-a invatat niste lucruri legate de meserie pe care nimeni altcineva nu mi le-a mai spus. In fiecare seara, inainte de vreun spectacol ( pentru ca vreo 5 ani am fost impreuna in aceeasi trupa!) in timp ce restul lumii era plecata sa se distreze, noi doi stateam si mai “trageam “ odata textul, din “La Lilileci”, de exemplu. Si lucram la nuante. Si de asta, probabil, eu nu am uitat niciodata textul acelui spectacol. Cu spectacolul ala am luat cele mai multe premii, a fost foarte mindru de mine, cind, la Festivalul Tinarului Actor de la Costinesti, am luat premiu ex-aequo cu Dana Dogaru. Aveam vreo 21 de ani si el punea caramizile la baza constructiei mele.
A facut si a insemnat enorm pentru mine. I-am spus si lucrurile bune si alea rele, mai ales in ultimii 3 ani. I-am spus tot ce nu i-am putut spune atunci, i-am spus ca daca atunci ar fi stiut cit de indragostita eram eu de el ar fi facut cirpa de sters pe jos din mine, i-am spus asta la telefon, nu puteam sa i-o spun in fata ( era déjà bolnav), mi-a raspuns soptit” vai de mine, Nuami!”
A fost mindru de mine, mai ales acum, dupa ce ne-am intilnit, spalati de viata, de necazuri si de rautatile inerente unei tinereti pasionale si patimase, cu drame false parca simtite mult mai acut de actori. Am simtit ca-i face placere sa mergem in diverse locuri impreuna, mi-a povestit ca multi dintre prietenii lui i-au reprosat ca nu l-a spus de prezenta mea in viata lui.
Si eu am fost mindra de el si de prietenia lui dincolo de orice relatie femeie-barbat, mult peste asa ceva, de eruditia lui, de eleganta lui, de felul pretios in care se impunea, de bunatatea lui cu care facea totul, in tacere, de umorul lui dement cind aristocratul din el era scos din sarite si scapa vorbe de duh. Si eu nu ma mai puteam opri din ris si el se infuria mai rau! Am fost mindra de el pentru ca si-a iubit, respectat si ingrijit parintii exemplar ! Am fost si sint mindra de el pentru ca a avut incredere sa-mi spuna lucruri dureroase si tainice, pe care le stim doar noi doi.
A fost prietenul meu si mentorul meu.
Azi noapte incercam sa dorm si, cu ochii inchisi, mi se derulau imagini desi eu nu ma gindeam la nimic decit la faptul ca in ultimile 3 saptamini nu l-am sunat.
L-am sunat intr-o zi, nu mi-a raspuns si l-am lasat in pace. Era un om in spital, poate dormea. Intr-un fel ne obisnuisem asa, nu raspunde, suna el cind putea. Si pe urma a aparut criza cu mama, de trei saptamini nu fac altceva decit sa pun la punct, atit cit putem noi oamenii-copii, lucruri care sa-i creeze un confort oarecare, cit sa o mentina intr-o stare buna, cu un cardic, pe caldurile astea te porti cu manusi.
Nu am uitat de el; ultima data mi-a spus ca il trimit acasa, era dupa o operatie, a nu stiu cita. Am facut ce facem de obicei, am lasat zilele sa treaca, cu speranta disperata in suflet, ca mai tragem asa de ea. De viata asta, cu dureri, cu medicamente, cu zile bune sau mai proaste. Niciodata nu mi-a dat prin minte ca va pleca asa curind. Pentru ca era in mina unui medic bun, el se lupta cu dirzenie desi perspectiva chimioterapiei, inca odata si inca odata, il enerva. Pur si simplu nu m-am gindit. Mi-am propus sa o pun pe mama cit de cit pe o linie buna si pe urma ma ocup si de el, recunosc, stiam ca exista si Bogdan linga el.
Trebuia sa fiu in forma de facut flick-flackuri cu el; in toate discutiile noastre eu trebuia sa am moralul ridicat, sa fac glume de tot felul, macar sa-i abat mintea si sa-l pun in alta stare. Uneori ii spuneam ca se prevaleaza de boala sa nu ma ia de nevasta, dar eu il astept, nu scapa el de mine, i-am spus ca am jartea de aia pe care el trebuia sa o smulga cu dintii, cum am vazut pe la nunti. El ridea si-mi spunea ca nu sint normala, ridea si-mi arata mainile vinete de la atitea intepaturi, de la plimbatul branulelor pe miinile lui.
Imi pare rau ca nu am fost acolo sa-l tin de mina, desi Bogdan mi-a spus ca l-a certat, pentru ca m-a lasat, data trecuta, in decembrie, sa-l vad la terapie intensiva. Ca nu vrea sa-l vad asa. Ca vrea sa-l stiu asa cum era el, ingrijit, elegant, parfumat. Imi pare rau si as fi vrut sa pot sa fac mai mult, sa fiu in stare sa fac mai mult, sa fiu mai tare si mai puternica. El a fost. Si-a purtat suferinta cu curaj si s-a luptat cu ea. Si intr-un fel a invins-o.
Nu stiu daca se va supara pe mine ca vorbim de el. Sau poate o sa se bucure ca macar oamenii care ma cunosc pe mine vor stii ce prieten bun si ce om minunat a fost. Sora-mea imi spunea acum o ora ca probabil misiunea lui aici s-a incheiat. Nu stiu. Stiu doar ca boala il schimbase profund, imi spunea mereu ca Dumnezeu i-a dat zile. Si sanse. Si era recunoscator pentru asta!
Ce stiu eu e ca Niculae al meu a plecat. Prietenul meu a plecat. In alta lume. Si ca orice om caruia ii pleaca un om drag sper sa-l primeasca Dumnezeu in locul acela unde nimic nu e ca aici… unde nu-l mai doare nimic si de unde sper ca o sa se uite cu blindetea si cu bunatatea lui la mine, la noi si o sa ne ierte pentru tot ce nu am facut .
Nu pot sa ma gindesc ca a murit, imi imaginez ca e plecat la Bruxelles ori la un prietenul lui bun in China. Pastrez tot ce am de el, de la un portofel rupt la o multele esarfe pe care mi le aducea de peste tot si nu il uit, nu vreau sa uit nimic, asa o sa stim ca nu am trecut zadarnic amindoi prin viata asta.
Drum bun in Lumina, dragul meu!
Dumnezeu sa-l ierte,si sa stiti de la mine ca nu a plecat,oricand si oriunde un asemenea barbat va fi cu spiritul langa dumneavoastra.Inca o data Dumnezeu sa-l ierte
multumesc pentru incurajari!dzeu sa-l ierte !
Dumnezeu sa-l odihneasca.Esti norocoasa ca ai avut un asa prieten.
stiu ….Dzeu sa-l odihneasca…
Of, mai Nuami, ce cuvinte, ce cuvinte, ce durere si, cu toate astea, ce frumos!
Dumnezeu sa iti dea putere si curaj in acest moment delicat prin care treci. E adevarat, nu mai are dureri, iar asta e cel mai important lucru. Un om de nota 10 de la care avem si noi de invatat. Dumnezeu sa il odihneasca!
Dzeu sa-l ierte si sa-l odihneasca!
In acest moment nu ma pot exprima decat ca a fost un om deosebit.. nu am cuvinte.. este acel moment in care vreau sa spun ceva, dar simt un gol. Dumneavoastra l-ati descris cel mai bine. A plecat prea repede.. Intr-adevar nu-i putem dicta destinului ce sa faca. Viata este prea scurta, iar noi ne incurcam in detalii. Am avut placerea de a-l cunoaste aproximativ acum un an, iar cuvintele dansului aveau o oarecare intensitate spre speranta.. te faceau intotdeauna sa-ti spui ceva si sa duci la bun sfarsit. Numai stiu exact cand s-a intamplat.. probabil in iunie sau inceputul lunii iulie am vorbit cu el la telefon si mi-a spus ca atunci cand se face bine o sa iesim cu totii in Cismigiu si i-am spus ca acel parc este unul din locurile mele preferate.. De acum cand ma voi duce in Cismigiu cu siguranta ma va insoti si el, doar ca de undeva de sus de langa, Dumnezeu.
Spiritul lui o sa va insoteasca intotdeauna si o sa va arate calea cea buna.
Dumnezeu sa-l odihneasca!
acolo locuia ..vis a vis de Cismigiu!Sint uluita de cita lume il stia si cit de frumos vorbesc despre el !multumesc Alexandra!
Superb spus, Un om extraordinar! Sa aiba drumul usor spre Lumina pe care a reusit cu atata iscusinta sa o sadeasca in multi dintre noi!
asae …a fost un Om extraordinar, cu vocatie de prieten si indrumator!
Desi l-am cunoscut doar de cativa ani,mi-a marcat si mie viata cu principiile si felul lui de a fi.
Te-a iubit foarte mult.
Sper sa gaseasca Lumina pe care o cauta!
constat cu uimire ca a semanat asa multa lumina in viata lui ..sper din inima sa-si gaseasca lumina si linistea!iti multumesc !
Ma inclin la citirea acestor ganduri. Consider ca pt mine a fost un privilegiu si onoare a-l fi avut drept mentor pe Nichi. In completa lui discretie mi-a acordat trecator si succint unic sansa dezvaluirii sentimentelor lui fata de tine. Cred ca nu te-ai inselat vreo clipa! Am fost langa umarul tau marti si imi doresc sa ne amintim impreuna despre el in fiece zi! Cu drag,…
Au fost multi oameni acolo si tare mi-ar placea sa stiu care dintre ei erai …iti multumesc !da,cred ca asa o sa fie, o sa ne amintim mereu de el cu drag!
Astazi Niky ar fi implinit 59 de ani, insa nu a mai apucat sa-i sarbatoreasca. Pacat, pentru ca misiunea incredintata de DUMNEZEU lui Niky s-a terminat asa de repede.
Poate ca mi-as fi dorit ca prietenii carora le-a daruit cel mai de pret lucru, INVATATURA SPIRITUALA, sa-i fie alaturi, daruindu-i LUMINA unei lumanari si sa-i sopteasca o rugaciune sau cateva cuvinte.
Nuami, sa sti ca m-am bucurat sa te vad ca ai fost la Niky si sunt convins ca EL s-a bucurat foarte mult.
Fie ca lumina daruita sa-l bucure si sa-i lumineze calea, lui Niky, si sa-i ajute pe cei dragi lui.
DUMNEZEU SA AIBA GRIJA DE SUFLETUL LUI.
asa sa fie !Dzeu sa-l aiba inn paza lui acolo …!
suntem niste oameni norocoasi pentru ca D-ZEU ne-a dat sansa sa cunoastem astfel de oameni…asa a fost bunica mea…D-ZEU sa-i odihneasca in pace!
da…asa e !!!
Draga mea…
ai scris ..niste cuvinte minunate…Fii fericita ca ai avut ocazia sa fii linga asa un OM..Dumnezeu sa-l odihneasca
Poate nu este o intimplare ca am citit azi..aceste rinduri … Si eu am un prieten drag …tare bolnav…ma rog la Dumnezeu sa-l ajute si sa-l insanatoseasca….
da, asa e . tinem pumnii prietenului…