Frustrari, invidii si alte prostii

Nu am invidiat niciodata pe nimeni. Nu pentru ca sint eu vreo persoana cu inalte calitati morale sau cu aspiratii prea nobile pentru secolul asta, nici vorba, ci pentru ca nu am avut motive. Nu mi-am dorit sa fiu niciodata in locul nimanui. Pentru ca am inteles foarte repede, ca dincolo de aparentele lasate la vedere cu atita darnicie,  e mereu altceva; o drama ori un compromis greu de inteles si de purtat!  Si atunci de ce sa vreau sa fiu in locul cuiva? Cum sa vreau sa fiu cineva are are o pozitie sociala, o functie chiar, dar ea e o persoana uscata, fara viata, cu vorbe bine cimentuite, din care nu razbate decit demagogie si care leaga cuvintele cu obraznicie? Si am in minte pe cineva care probabil va deveni, in scurta vreme persoana important in politica.

Cind eram copil, la scoala generala,  m-am chinuit tare rau cu matematica. Nu am minte de stiinte exacte si daca adaugam la asta si ghinionul ca profesorul de matematica sa fie tinar, il chema Taraban Vasile, (va dati seama cit m-a marcat daca tin minte si acum !) era lipsit de simtul acela care diferentiaza un dascal bun de un oarecare cu norma intreaga la o scoala, aveti intreaga  imaginea dezastrului. Era tinar, arogant, superior, vorbea doar cu cei doi speriati care intelegeau ce balmajea el acolo. Cel mai urit era cind ma scoatea la tabla;  eram timorata ca nu o sa stiu, eram timorata ca ma facea de ria! Imi spunea “poizie”! Olteanul nu stia sa spuna corect “poezie”, dar l-am simtit ca tare bine  se mai distra pe socoteala mea. Ne-am distrat si noi cind, in clasa a opta a  venit la o serbare cu una, cica, iubita lui, negricioasa, cu o fata vulgara, a oripilat scoala pentru ca a venit cu o fusta scurta scurta care ii acoperea doar curul.  Si noi am ris atunci de el si cred ca si prestanta lui s-a dus dracului, femeia nu era in niciun caz genul cu care te duci acasa, sa o prezinti parintilor.

Ma scotea la tabla si, cum de cele mai multe ori nu intelegeam ce vrea de la mine si de la viata mea, ma pierdeam de tot. Vasile ridea ca de-o gluma buna pe ziua de azi, imi dadea un doi si ma trecea la loc. Cind era vorba de teze sau lucrari de control unde nu ma mai stresa, luam note de trecere cit sa scap de doi-ul din catalog, prietenul meu fidel! Mult timp m-am simtit vinovata ca nu sint asa desteapta cum era cite o colega de a mea.

Din vinovatia asta s-a nascut un gind…V-am mai spus ca am fost cam tocilara si ca am fost comandant de grupa, de clasa, de astea.Aveam note mari, cintam si in cor, profesorii ma iubeau, degeaba, matematica sarea ca un zmeu cu buzduganul spre mine.

Si intr-o zi, gindul a incoltit bine de tot… si ce mi-a zis eu? Cum ar fi daca nu as mai putea sa cint, dar as fi mai buna la orele de  matematica?( fiti buni, nu aveam nici buletin cind incercam trocuri de-astea cu soarta !) Coincidenta face ca in urmatoarea perioada sa am niste lectii mai usoare la matematica, lectii mai mult de teorie si mi-a fost mai simplu. Se minuna si Taraban ca am inceput sa invat! Nu stiu cum se face ca se pune pe mine o raceala cu amigdale umflate, cu febra, cu  tot tacimul… si incet, incet imi dau sema ca se intimpla ce mi-am dorit, la ora nu mai eram printre cei de care facea marele pedgog misto(ca nu eram singura, eram singura care se punea pe plins in pauze!)dar de cintat, nimic, nimic, niciun sunet.

Mi-aduc aminte ca era iarna, mi-era frig si stateam rezemata de soba varuita  din bucatarie. A fost prima data cind, in capul meu de copil chinuit la scoala, a incoltit idea ca nu-mi e deloc mai bine asa. Imi placea sa cint, eram in grup vocea  intii! (cind m-am pregatit pentru un concurs la teatrul Liric din Craiova am facut vocalize o vara intrega, mi-am gasit loc modest  intre soprane!) Aveam din cind in cind cintecele pe care le cintam singura si imi parea asa de rau ca acuma din gitul meu ieseau  doar niste sunete ragusite! Si, in gindul meu,am renuntat la troc. M-am gindit, daca s-ar putea sa se schimbe, era mai bine asa cum eram inainte, si am zis Doamne, please, nu mai fac!

A fost prima mea lectie. Mai tirziu am inceput sa inteleg ca fiecaruia dintre noi e s-a dat ceva, ca nu a plecat  nimeni cu mina goala de la Dumnezeu. De la parintii lui. Ca unora le-a rasturnat galeata cu daruri in cap si  ei nu fost niciodata multumiti, e déjà  alta poveste.

Mie mi-a dat, printre altele, bucuria de a sta printre oameni. De a sta de vorba cu ei, de a-i asculta, de a-i auzi.  Mie nu mi-e frica sa vorbesc in public, nici daca e ministrul culturii e in sala (l-am ales asa, ca institutie!) sau presedintele Academiei Romane. Nu mi-e teama.. Ma pregatesc cu un an inainte daca stiu din timp,  nu mai dorm cu o saptamina inainte( eu si cind ma duc la casting fac noapte alba, singura cale sa nu-mi sara inima  din piept  e sa ma iei pe nepregatite!)am niste emotii cumplite,dar frica nu-mi e ! Si stiu cum sa-i fac pe altii sa treaca de frica asta. Stiu sa-i fac sa capete incredere in ei, in ce au de spus… mi-a dat aceasta capacitate de a calma si sprijini la nevoie. Tana Rosca mi-a spus ca mi se trage de la cele 6 planete de apa. Plus una de la ascendant. Cica am 7 planete de apa si asta ma face sa fiu “ca o balta de liniste si energie din care se poate adapa toata lumea “( am materialul inregistrat in caz ca se gindeste cineva ca fabulez!). E drept ca ma lasa pe mine cu seceta din ei,dar si asta  e alta poveste.

Am  mai zis, printre altele, nu-mi place sa spun despre mine ca sint asa si pe  dincolo, mai degraba stiu unde imi sint deficientele si  incerc sa repar.

Ma tem ca incepem, si acceptam! sa traim intr-o lume in care nu mai avem rabdarea de a ne descoperi, de a ne bucura unul de celalalt asa cum sintem in adincul fiintei noastre. Noi ca oameni, ca personalitati, ca suflete care nu pot trai decit cu suflete asemeni lor. Traim incorsetati intre “mama!ce bine arati!. Ce dieta tii? Cind ai fost la sala? Sau de ce nu te mai duci la sala? Vai de mine ce m-am ingrasat, vai de cearcane am, mi-au aparut dungile astea la gura, ce ti-ai mai cumparat“.

E normal la 20  de ani sa fii frumoasa, sa-ti straluceasca pielea, e normal sa ai picioare frumoase si sani fermi, e normal sa se uite barbatii dupa tine pe strada. E tineretea fabuloasa, tineretea cu senzualitatea ei fara limite. De la un moment incolo insa, dupa un copil si niste ani in care s-au pierdut niste nopti la scoala sau un club, poate aia a fost scoala ta, e o optiune, in care te-ai indragostit si te-ai despartit de zece ori si de fiecare data te-ai jelit si te-ai  jurat ca de acum gata!nu mai esti proasta nimanui. Pe urma a venit si iubirea, dar nunta  si spectaculosul s-au terminat, copii au venit repede, iar nopti pierdute, dar de data asta cu drag, obligatiile si bucuria unei familii te-au prins si-ti dau de treaba, iar fuga la job, grija de casa, de el, de relatie de parinti ….uf!!

Da, e cineva care stie povestea altfel ?? Asa e viata adevarata,asa trebuie sa fie. Iubirea nu e doar ora aia din emisiunea de la la tv sau de la intilnirea cu prietenii,e un tot asumat, cu bune si cu rele.

Ce ma scoate din minti e disperarea  de a fi ca, de a arata ca…

Nu am vrut sa fiu niciodata ca nimeni. Nu am vrut sa fiu in locul nimanui. Nu mi-as schimba viata mea cu a nimanui. Una din situatiile care ma enerva era atunci cind auzeam “Teo tine cura, tu de ce nu tii ? Teo a adoptat un copil. Tu de ce nu iei un copil?”De ce simteau nevoia sa-mi puna intrebarile alea? Nu stiu. Nu am raspuns niciodata.

De ce trebuie sa facem ca cineva ? De ce trebuie musai sa copiem actiunile cuiva? Fiecare dintre noi e responsabil de viata lui si de alegerile lui. Si citeodata si de victoriile lui si de infringerile lui, pe care uneori ni le provocam singuri. Abia ce-am trecut de o porcarie. Facuta de mine din intentii bune. Dar, zic si eu ca toata lumea, e ultima.

Sa ai model care  sa te inspire,da, e altceva. Dar si asta e o alegere dificila dintr-un argument foarte simplu, coordonatele pe care se situeaza azi modelele nu sint cele catre care as indrepta pe cineva. Si risti ca barcuta ta sa esueze pe un banc de nisip alaturi de multe altele. Modelele, azi, sint putine si sint ascunse, precum comorile. Trebuie rabdare si timp sa le cauti si sa  le gasesti. Si abia apoi sa-ti permiti sa-ti contempli comoara.

Sa fii vrei sa fii cu orice chip ca cineva e  un fel de frustrare, e un pui mai mic de invidie. Stiu, la 18 ani nu ai habar de nimic din toate astea, dar pe drumul catre tine si restul vietii tale o sa intelegi, trebuie sa fii tu. Sa te cresti tu singur asa incit sa fii Singurul. Unicul. Sa nu poata nimeni sa spuna despre tine ca nu ai personalitate. Ca esti  jumate ca ala. Un sfert ca celalat si tu habar nu am pe unde.

Da, am si eu niste frustari. Ca nu joc, de exemplu. Ca teatrul nu-mi mai e asa aproape, ca incursiunea mea in televiziune m-a rupt de teatru ca institutie. Si ca nu ma regasesc  niciunde, nu-migasesc locul, daca o fi vreunul, pe undeva. ] Si  ma uit la filmele  americane cu  Cathy Bates, Tyne Daly care nu au fost slabanoage niciodata, dar ce artiste mari sint si ce roluri fabuloase au facut, ca la noi nu exista mecenat, ca in Romania face film cine poate,cum poate.

As mai avea asa, niste  frustrari, daca nu aveti treaba si le cautam impreuna. Invidie insa, in sensul cel mai bun al cuvintului, Nu. Nimic, niciodata nu poate inlocui inima curata, personalitatea speciala si adevaratul tau rost in lume. Aici de mereu de autat si inteles ceva. Acel ceva al tau. Doar al tau.