Promisiuni

Iertare pentru tacerere. Si pentru lipsa.

Am avut si treaba  si drumuri si niste incercari, de toate, am avut, ca in viata, ca toata lumea. Nu e o scuza, stiu,  am inceput sa scriu, dar nu am terminat, v-am mai spus cindva ca nu scriu chiar asa usor, nu sint mare mestera.  Am inceput sa scriu si mi-am dat seama ca nu pot, aveam doua lucruri care se intilnisera in mintea mea si am simtit ca ma doare atit de tare incit parca nici literele nu voiau sa se astearna in pagina.. M-am oprit. Si am asteptat.

Nu am mai trecut prin Cismigiu de cind el nu mai e. Nu  am  mai putut. Stiam ca inevitabil o sa ridic ochii sa ma uit la fereasta unde stiam ca-s florile lui, la ferestrele casei lui,  si nu pot sa fac asta.  Pur si simplu. Sambata, insa,  mi-am facut curaj, dar, recunosc, am ocolit mare parte aleile pe unde mergem catre casa lui si tot drumul mi-am amintit, pas cu pas, locurile pe  unde ne plimbam, discutiile cu el, mi-am amintit de bucuria lui  ca sta linga un parc si felul amuzant in care povestea despre ciorile care invadeaza parcul cind si cind. Citeodata nici macar nu pot sa ma gindesc ca nu mai e, imi imaginez ca e plecat la Bruxelles, parca astept sa intre pe poarta, sa-mi mai aduca o esarfa sau un parfum.  Sper doar ca acolo unde e mai bine, ca nu-l mai doare nimic. Si ca s-a linistit.

Luna… Asa o chema pentru ca avea o jumatate  de fata mai inchisa, in rest era toata alba. A trait de cind era pui intr-o curte a unui prieten bun, impreuna cu alte doua cateluse, surori ale ei, linistita si iubita pina acum citeva luni. Din iulie au lasat-o picioarele din spate, a fost pusa pe tratament, si-a revenit un pic. Cind m-am intors de la mare, la sfirsitul lui august, déjà nu mai mergea, nu se mai putea ridica. Am luat-o acasa, in casa mea mica, ca sa ma pot ocupa de ea indeaproape.  Exact in ziua in care a inceput evenimentul  Femei pe Matasari,  am luat-o acasa, am lasat-o cu pisicile si am plecat acolo  Anca Constantin care a donat  minunate bijuterii la standul unde Simona Butaru si alte prietene adunau bani pentru cateii Monei Semeniuc.  Seara, cind m-am intors acasa mi s-a parut ca-i fug ochii ciudat, ca nu-si poate controla privirea.

Asa cum se intimpla in viata,  toate neplacerile  si necazurile se bulucesc cind nu ai bani, in week-end, noaptea tirziu  sau cind medicul tau nu e in oras. Dupa citeva mesaje schimbate intre mine si doctorita inimii mele, Daniela  Braslasu,  am inteles ca Luna mea a facut AVC!

Da, si ei  patesc asa ceva, am fost absolut  socata… de ce? Nu stiu.  Stiu doar ce am vazut si ce am  trait. Stiu  ca am dus-o la cabinet  si 4 zile a fost pusa  pe tratament intensiv cu de toate,manitol si tot tacimul. Dupa 4 zile a inceput sa bea apa. Doamne, ce m-am bucurat. Cind a mincat, am inceput sa sper. Dupa cam trei saptamini, mai précis pe 14 octombrie, spaima mea s-a transformat in realitate-bietul caine a facut hemoragie, probabil a avut un anevrism , habar nu am. Un suvoi de singe pe nas, trei ore ne-am luptat cu o hemoragie extrem de violenta; nu stiu cum am fugit cu ea, nu stiu cum si-a curatat Cristina masina de singe, a fost cumplit. Dupa 3 ore ne-am intors acasa, s-a oprit. Si iar am inceput sa sper. Ca poate asta a fost tot si ea mai are zile. Era asa de blinda si de buna …

Dupa o saptamina, la 23.30 a revenit la fel de agresiv si nu am mai putut sa fac nimic. Luna s-a stins…

Stiu, e imposibil sa nu ii treaca cuiva prin cap, eh! era doar un caine.  Da, era doar un caine, pentru mine era o viata, o suflare care nu mai e

A trecut un an de la moartea lui, prietenul meu bun, si nici o luna de la moartea Lunei si inca nu pot sa scriu fara sa ma tulbure, rau. Citeodata imi doresc sa fiu rea si agresiva decit asa, lesinata si cu sufletul praf cind vad atita suferinta pe care nu am cum sa o opresc.

Luna octombrie a fost… Ma uitam la cainele meu cit de chinuit e, cit de mari sint ravagiile provocate de AVC si ma gindeam la fiecare zi in care am lasat un gind negru sa ma intunece sau la zilele in care ma las tirita in stare de furie sau  nemultumire si, fara sa am habar de ceva medicina, realizez ca mintea mea, creierul meu, computerul uman care ma tine in picioare,  merita mai multa atentie si consideratie.

Ma uitam la Luna si in timp ca incercam sa-i opresc  singele care nu se mai oprea, ma uitam in  ochii aia de caine speriat care nu voia sa moara, care incerca sa respire, am plins pina m-am saturat si mi-am promis ca o sa fac tot ce pot sa nu-mi bat joc de mintea mea. Mi-am promis ca nu o sa mai las pe nimeni sa-mi intre in viata si sa  mi-o intoarca pe dos, mi-am promis ca o sa ma bucur din toti plaminii de soare si de aer si de frunze si de prietenii, putini, dar buni pe care ii am,  mi-am promis sa iau totul de la cita viata imi mai da  Bunul sa traiesc, mi-am promis sa nu uit si sa spun cui are chef sa ma asculte ca, in timp ce altii se lupta cu dintii pentru inca o zi din viata lor, eu, noi,  sint datori sa ne-o traim pe a noastra cu cu indirjire, cu forta, cu nervi, cu sclipiri,  cu de  toate la un loc.

Mi-am promis ca nu o sa las pe nimeni dintre ei mei  sa  cada in depresia care ne pindeste dupa colt, la fiecare nesansa sau la ceea ce numim, asa, pompos, esec… Mi-am mai promis, inca odata, sa-mi scriu cu litere de foc pe inima, ca, asta e singura viata pe care o avem, asta, soarele asta e singurul pe care il vom vedea cu ochii nostrii si cit inca mai avem soare, o sa fiu recunoscatoare pentru fiecare dimineata  in care ma mai trezesc, chiar daca planurile din vara s-au naruit ca un castel de nisip, chiar daca uneori luminita care parca se intrezareste   la capatul drumului e din ce in ce mai mica, chiar daca… peste toate, tot ce conteaza  este faptul ca inca esti viu, ca poti sa spui nu sau da, ca poti protesta, ca existi. Ca poti sa intinzi o mana de ajutor, ca poate datorita efortului tau un catel traieste, un copil se poate duce la scoala si are un colt de paine in fiecare dimineata…

Urasc sa fac promisiuni de care mi-e frica ca de foc ca nu ma pot tine. Asta e poate singura promisiune pe care o fac-sa ma bucur de ziua de ieri si e cea de azi. Si cu un pic de noroc, si de cea de maine ori poimaine…