Se intimpla sa ai “flash-uri” de la inceput, de la primele vorbe, sa intelegi rapid daca e pierdere de vreme ori daca merita sa te asezi si sa incerci sa descilcesti itele, sa-ti pui inima si mintea la bataie si sa construiesti, sperind ca nu esti degeaba acolo, in ecuatie, ca e un motiv pentru care Universul te-a plasat acolo, intr-o clipa dintr-o viata…
Se mai intimpla sa te trezesti ca una vorbim si, cind e sa facem ce ne-am propus, descoperi o situatie atit de departe de ”filmul”initial, incit iti vine sa faci cale intoarsa si sa pleci pe drumul de intoarcere atit de repede ca si cum ai vrea sa mergi tot pe urmele tale, dar ceva din tine iti spune sa nu o faci, sa o iei si pe asta tot ca pe o incercare, sa te masori cu ea, sa vedem izbutesti? Si ramii, stii, urmele pasilor catre drumul de intoarcere, le vei gasi.
Mai sint situatii in care stii ca nu e ce trebuie, ca nu asta vrei, dar cum iti mai spune cite cineva, “asta e, mai faci si compromisuri”. Toti facem compromisuri, nu merge altfel, citeodata recurgi la compromis, cu atit mai mult cu cit eu am invatat ca in Romania se negociaza asa-ori ca mine ori deloc! Asta nu se cheama negociere sau mediere, dar macar, cu un compromis mic, ne ridicam de la masa medierii cu toate partile implicate oarecum multumite, dupa un compromis mic, micut, acolo, nimeni nu pleaca cu mana goala sau cu orgoliul nevindecat.
Si mai exista situatiile in care crezi cu tot sufletul ca, desi toate clopotele din tine suna timid, dar insistent a avertizare, ca nimic nu e ce pare a fi, speri sa te inseli. Speri sa nu fie ce simti, cum simti. Speri din toata inima sa gresesti, speri sa ti se para si-ti spui tot timpul ca e cazul sa mai desenezi odata coordonatele unde te afli, sa le pui fata in fata cu datele reale si sa uiti ce credeai sau visai sau doreai. Speri cu toata puterea ca oamenii sa-si inteleaga lectiile, sa-si asume caderile cum si-au asumat victoriile, sa caute in nisele inimii unde mai e inca ura, invidie, rautate si sa lase sa intre stralucirea care, macar din afara, pare ca le inconjoara inima.
Asa am crezut, si asa sper ca o sa fie, macar cu cei care imi sint dragi, altfel nu stiu cum sa ma mai uit in ochii lor. Nu o sa inteleg niciodata, niciodata, de unde vine rautatea si nemultumirea cuiva care are cam tot ce-si poate dori un om in viata asta, intr-o viata de om, care are lucruri si victorii la care semeni de-ai lui, mai buni sau mai mediocri, nu vor ajunge niciodata. De unde le vine puterea cu care isi hranesc anii in care se razboiesc, anii in care nu uita, ani in care platesc polite. Ma intreb intii pe mine, toate le incerc cu mine, mie imi pun primele intrebari grele si incomode, pe mine ma cert, ma gasesc, ma curat, pe mine ma tin de mana in lupta cu mine si cu spaimele mele, cu durerile, cu neputintele, cu tristetile, cu frustrarile, ma lupt cu ele si le pun pe fiecare dupa importanta mai in spate, hai pe raftul din spate, hai cu mama mai in spate ca si asa e iarna, tu lipsesti sa-mi vina madam depresia la usa”. Ma lupt cu ele, nu inseamna ca le razbesc mereu, dar in acelasi timp, incerc sa ma bucur din inima de ce am –liniste, calm, bunastare.
Bunastare are, de ceva vreme, alta reprezentare pentru mine: o casa in oras, o casa calda, cu apa calda,cu confort, cu pat moale, curent electric, muzica. Eu nu trebuie sa merg desculta prin desert si singura mea avere sa fie un magarus, singurul care ii pozitioneaza pe amaritii la care m-am uitat intr-o noapte, pe Tvr 2, in rindul lumii, nu trebuie sa traiesc intr-un desert unde moasa vine de departe pe un magar, unde femeia naste tacind, inabusindu-si durerea si al carui singur ajutor e speranta ca pruncul sa nu i se nasca mort, din motive de malnutritie, copii de 5 ani mici si slabi, cara nisip si pentru ca nu pot ridica cu mainile carpa innodata ca o legatura in care au pus nisipul greu, il pun pe gramada de nisip din spatele lor, se apleaca in fata si asa ajunge legatura de nisip, pe spatele lui plapind…Nu pot sa ma opresc din gindul care parca ma taie si ma arde-daca m-as fi nascut eu acolo, in mijlocul unui desert, intr-o Africa saraca si uscata?
Poate nu am inteles multe lucruri din viata asta, dar dincolo de neputintele mele, de intrebarile la care nu stie nimeni sa raspunda si care-mi bintuie uneori viata, vine o zi cind parca te arde ca o strafulgerare si parca ai, vizual, intreaga reprezentare a tot ceea ce sperai sa nu stii, sa nu vezi, sa nu ti se confirme. Si in clipa in care te arde ca o flacara si intelegi, trebuie sa alegi.
Eu am ales. Sa tac.
E foarte greu cind trebuie sa scoti din inima pe cineva. Asta e cel mai greu sa faci, sa scoti din inima oameni pe care i-ai iubit, oameni la care te-ai uitat cu sufletul plin de admiratie si de drag, oameni in care ti-ai investit prietenie, drag…E o lupta grea, asa de apasatoare, sa scoti din inima! Sa-i scoti de tot, nu sa-l lasi ascuns undeva intre dureri sau ginduri, cu speranta ca intr-o zi de sfinta curatenie locul va fi fost déjà golit ori, cine stie, ca va fi rasarit acolo, altceva. De data asta e pe facute curat, pina la radacina, pina la fund, pindita de strafulgerarea de o clipa, intrata ca un tais in inima, ca o intelegere deplina a ceea ce trebuie facut pentru linistea de mai tirziu. Si pentru drumurile care nu se vor mai intilni, pentru ca asa e mai bine. Pentru ca cine nu face macar efortul de a te cunoaste cu adevarat nu are ce cauta intr-un loc unde tu ai hotarit ca nu incape minciuna, ipocrizie, tradare, rautate.
Si mai greu mai greu e sa recunosti ca ai simtit si ai stiut. Ca de la un moment incolo ai inteles rapid cum vorbele frumoase sint pline de venin, cum prietenia afisata nu e ce stii tu ca e, ca dincolo de singura persoana nimeni si nimic nu merita mai mult. Si ajungi te bucuri de un singur lucru, ca de fapt, niciodata nu ai fost de-a lor, niciodata nu ai facut parte, cu adevarat, dintre ei. Ca prezenta ta acolo era de circumstanta si ca, indiferent cit de greu ti-a fost sau iti e, nu mai vrei acolo, in minciuna si ipocrizia imprastiate si acceptate de dragul conventiilor.
Nu-i e nimanui la indemina sa se rupa de cei pe care i-a vazut luminosi,si in timp, de la o zi la alta, observa cu stringere de inima, cum nu e nici lumina, nici stralucire, e doar zi, noapte, stralucire, noroi, in egala masura. Si nu esti tu cel care poate sa judece, tu esti doar cel care raspunde de curatenia din tine si din inima ta; oamenii cu care stai, mediul in care te misti isi pun adinc amprenta pe tine si pe viata ta. Asa cred eu. Sa facem curat, lumea e mare inca, destul de mare, cit sa incapem unii pe o parte a strazii, altii pe cealalta. Creanga de maslin cu care ai tot incercat sa deschizi usi s-a uscat pur si simplu, asa face ea cind nu are unde sa si infiga radacina. A ostenit sa spere, asteapta primaverile din viata asta, primaveri care, poate, ii vor gasi un loc un de sa fie pretuita, primavari in care va creste si va aduce fericirea pe care o poti trai intr-o livada de maslini, cu marea la citiva pasi, frumoasa mare care iti sopteste vorbe numai de ea stiute…