septembrie 2016, marti, 13

10 mins read

A fost cel mai frumos cadou, ever. A fost cea mai frumoasa vacanta din viata mea, cea ma vesela, cea mai delicata, a fost ca un vis ratacit prin realitatile vietii mele, ceva la care nu mai visam demult. Trei saptamini de huzureala, fara nici o grija, absolut nici una, intr un mediu in care delicatii mei prieteni au inteles ca au cu ei un copil mare care se uita prima data la Notre Dame, la Sacre Coeur, la Sena, care ramine incremenita in Piata San Marco cu ochii la ceasul mare din turn, care ar putea sta zile intregi intr-o basilica unde simte nevoie sa imbratiseze piata rece, piatra care inca spune povesti. Niciodata, dar niciodata nu m-am mai simtit asa. Si asta le-o datorez lor. Toata bucuria si toata incintarea care se citeste pe fata mea, in toate fotografiile noastre, inclusiv in cele cu ”fata mea de catedrala” sint partea aceea, a mea, despre care nu am vorbit decit odata si atunci presa a speculat ca am ginduri negre. Scriam la un moment dat ca as incuia tot si as pleca daca nu ar fi atita lume care depinde de mine. Nu era niciun gind rau, era doar dorinta mea de a vedea lumea, lumea asa cum e, lumea mare, diversa si diferita, in care omul a mesterit frumuseti si le e-a lasat omenirii sa vorbeasca in locul lui.

Nu am stiut ce si cum va fi, mi s-a spus doar, la un moment dat” sa nu mi dai teapa ca e totul platit”. Nu am zis nimic, am baiiguit ceva cum fac cind sint eu incurcata si asta a fost. Lucrurile s-au aranjat cum nu se putea mai bine si cele trei saptamini de bine, frumos, bucurie, ris pina la lacrimi vor sta clipa de clipa in mintea mea, reper pentru liniste si bucurie. Si ei stiu ca am fost fericita trei saptamini zi de zi, ca mi-au tolerat “popasurile” la cumparaturi, alergatura prin magazinele din Paris unde singura pereche de ghete 36 era redusa si acum cutia e la mine acasa, ca m-au tinut de mana ca pe copilul lor, ca am mincat rizind, am adormit rizind, ne-am trezit rizind in miros de cafea, ca am mers ore in sir in masina motaind in centura si rizind de gleznele noastre umflate de la mers, ca la sfirsitul zilei socoteam cit am mers, sa stim daca ne cautam untul si painea pe coapse sau le-am “consumat”.

Nu stiu ce vorbe se spun pentru darurile care te repun intr un echilibru, fie si partial, dar “multumesc” e putin. De asta poate sint senina, mai senina ca niciodata , in apropiere de un alt  13 septembrie.

Cind anii se aduna incepi sa-i  numeri cu mai multa atentie decit la 20. Si se tot adauga si incepi sa te temi, sa-ti faci griji… Azi nu mai sint asa. Din mai multe motive si unul din ele este faptul ca am inteles ca cei 50 de ani de comunism ne-au “ crescut” strimb, umili si umiliti, fricosi, imbatriniti de necazuri si lupta pentru ziua de maine. Lumea de afara, care nu a experimentat comunismul, are linistea si relaxarea in fiecare fibra a corpului, are o libertate pe care eu abia o ating, cu toata bunavointa si dorinta mea de a intelege si a simti. La Nice niste doamne, trecute de 70 de ani faceau plaja topless, se schimbau de slip folosind cu indeminare un prosop si nimeni nu se uita cu dispretul strecurat pe buze. Doar eu ma uitam admirativ si una din ele, machiata cu alb pe pleoape, m-a vazut stind agatata pe stinci si filmind apa si mi-a zimbit. Nu am avut atita indrazneala sa le fac poze, insa nu le pot uita. In Paris, pe malul Senei e plin de oameni de toate varstele; localnici care vin, unii cu farfurii si pahare de cristal, sa ia cina la mesele aranjate de autoritati, tineri pe care ii vezi desfacind ambalaje de supermarchet cu mincare si sticla de vin, copii cu parinti, cupluri care maninca si se uita unul in ochii celuilalt, toti au o veselie normala pe care la noi nu am vazut-o nicaieri. La terase am vazut doamne, niciuna sub 70 de ani, cite doua sau trei, ori singure, unele in cupluri, sporovaind vesele in fata unei sticle de vin sau a unui pahar de bere. Am vazut lume libera si fericita, lume care la noi e cocosata de necazuri si m-am gindit cu drag si cu mila la mamele si bunicile noastre care, in afara de sacrificiu, nu prea stiu trai. Si toate imaginile astea faceau parte din firescul vietii lor, numai mie mi se pareau ca niste sarbatori.

Incepind de anul asta eu nu-mi mai numar anii- ma uit in oglinda si nu vad o fata de 50 de ani. 50 si citi ar mai fie, cine sta sa-I mai numere? La ce bun? Am mers prin Paris in medie 20 km pe zi si asta mi-a dat aripi. Aripile pe care doar bucuria si motivatia le le pot da. Azi mama mi-a spus ca sint fru- moa-sa. asa pe silabe. Vorbesc cu mama pe FB, pe apel video si ma vede. Mama mi-a zis ca sint frumoasa, a subliniat asta, ea care nici nu m-a pupat cind eram mica si nici acum, mama care te critica din te miri ce, dar la laude… uita cuvintele. Mi-a cazut tare bine si m-am bucurat ca mama ma vede asa.

Cind eram eu copil scoala incepea pe 15 septembrie; am suferit ca un caine, mereu, ca incepea scoala si eu nu puteam sa duc, ca toti copiii, bomboane colegilor din clasa, de ziua mea. Ziua de 15 trecea cu adunarea in careu, cu colegi noi, cu orar, cine sa si mi aminteasca de ziua mea? Mie mi-a placut la scoala, asta era singura problema legata de scoala, statul acasa ma plictisea teribil si pentru mine scoala era adevarata provocare. Mai tirziu aveam sa simt la fel pentru tot ce tine de munca mea-repetitii,emisiuni, cursuri de mediere sau de formatori, am tot facut lucruri, ca mor de nervi sa stau. Acum de cind sint freelancer, ca e ceva vreme, incerc sa invat cum sa ma bucur de timpul meu, de sansa de a scrie diminetile cind ma trezesc cu o idée, de a face lucrurile la timpul meu, asa cum mi le planuiesc, desi multa vreme mi-a fost greu, e difici sa te obisnuiesti sa traiesti asa cind pina la 48 de ani nu ai avut niciodata atita timp liber.

Trei saptamini de vacanta ca si cum ar fi vrut sa compenseze anii in care nu am putut pleca. Viena, Paris, Chartre, Valea Loarei, Rocamadour, Lourdes, Nice, Padova, Venetia, Kotor si acasa. M-am gindit tot timpul ca de data asta in 13 septembrie anul de gratie 2016 o sa ma uit la tot ce am vazut, trait, simtit si o sa ma incarc pina la anul de forta si de speranta. Am fotografii si imagini multe care sa mi tina vie lectia din vacanta asta- viata e atit de frumoasa incit nu trebuie sa ne scape printre degete. Tine mana strins, prinde bucuria si consuma din ea cu generozitate. Cu cit iei mai mult,  cu atit mai mult vei gasi, pentru ca e bucuria ta, crescuta din tine si altoita pe semeni care vibreaza ca tine.
Nu e simplu, deloc… si totusi, ce usor intra soarele dimineata pe geam! Totul e sa nu lasi storurile trase peste viata.

P.S. Balerina esuta in noapte in Venetia, nu am vazut ca ma filmeaza Cristina ca ma straduiam mai mult! Asa cred eu ca arata libertatea. Ma uit la imagini si ma rog ca la anul sa ne putem intoarce  in Piata San Marco, in aceeasi formula. Va iubesc, oamenii mei buni!

5 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Previous Story

me-13....

Previous Story

De ce? Pentru ca poti

Latest from Povesti

Arunca buletinul

Arunca buletinul. Arunca-l in fundul gentii. Arunca-l intr-un sertar. Arunca-l cu restul

Ai un foc?

Ai mei,  toti, stiu ca sint patimasa, ma rog, cei care ma