Nu-mi amintesc, copil find, daca visam sa fiu ceva; imi amintesc foarte bine, insa, ce nu voiam sa fiu- tesatoare. Sa muncesc asa cum a muncit mama 25 de ani la 8 si 12 razboaie care tacaneau infernal, pe linga care alergai ca titirezu sa schimbi suveicile, sa innozi fire… De unde si-o fi gasit mereu putere ca, dupa toata munca asta sa vina acasa, unde gasea 4 copii mici, o gospodarie si o gradina in care rosiile erau mari si gustoase, fasolea se catara aurie pe araci, castravetii si verdeata faceau casa buna cu gladiolele colorate, insirate disciplinat si delicat in gradina mica din fata casei?
Cum a inceput sa mi curga visul prin vene nu stiu, nu-mi amintesc asa, clar, stiu doar ca prin liceu, dat fiind talentul meu la limba si literatura romana, faptul ca ma pasionau discutiile despre personaje, ca interpretam dupa sufletul meu ce se intimpla acolo, ca nu ma temeam niciodata sa zic ce cred eu, asta m-a pus cumva in situatia de a fi desemnata sa ma ocup de ceea ce se pregatea atunci la Cintarea Romaniei, un fel de Vocea sau X factor, dar in formula mai rudimentara, ca venea fiecare de acasa cu ce avea.
Asa am descoperit, cred, microbul. Care avea sa devina vis, care avea sa devina rostul meu, care avea sa devina sensul meu, care urma sa se contopeasca cu mine atit de tare incit azi, mie tare greu sa le separ. Pentru ca e viata mea traita in sute de povesti, dragostea mea pusa pe vorbele cuiva, inima mea care nu indrazneste in viata ei indrazneste acolo, pe scena, in fata reflectoarelor, in film.
De fapt, e destul de greu sa vorbesti azi, asa simplu, despre vise. Mai indrazneste cite un temerar, intr un context anume, sa spuna ca visul tau te tine in viata, ca atita vreme cit ai un vis si vrei sa l traiesti, sa-l prinzi in pumn si sa faci minuni din el, atita timp cit mergi mina in mana cu visul tau, blazarea nu te va gasi si nici nu vei sti cine e. Cita vreme te lupti sa-ti tii aprinsa flacara care te-a pus pe drumul asta, unde se ridica visul vietii tale, scopul vietii tale, fericirea vietii tale, implinirea ta, bucuria ta, senzatia de libertate si de bine pe care nu ti-o poate da decit sansa de a face ce vrei si ce iubesti in viata asta, cita vreme faci toate astea cu toate piedicile din drum, o sa -ti ramii cel mai bun prieten. Si cel mai credincios. Pentru ca asa o sa stii ca nu ti-ai tradat inima pentru nimic. Nici macar pentru un saculet cu monezi de aur zornaitor, numai bune sa le incerci cu dintii, ca in filme.
Toti actorii traiesc, asa in ei, cu un tir de intrebari. De fapt, m-am exprimat prost, oamenii care aleg sa faca profesia asta isi vor pune mereu intrebarea de ce? De ce? Si urmeaza cele mai grele-am talent sau nu am talent? E ce trebuie pentru mine sau o sa ramin ultima halebarda din distributie? Si apoi vine si mai grea intrebarea”care e rostul meu pe lume? Ce am eu de facut cind pe mine m-a iubit meseria asta si eu o iubesc pe ea”?
Poti sa imparti si sa vestesti iubirea. Sub orice forma poti, de pe scena, din teatru, din masina, din ecranul televizorului, de oriunde intilnesti un suflet caruia un fir de iubire i-ar implini singuratatea, in ziua aia. Poti sa faci dreptate personajelor tale, uneori pe nedrept puse in lumini care pedepsesc, poti sa cureti inimi si sa eliberezi minti… Iubind. Iubindu-i. Pentru ca profesia de actor, de om care intruchipeaza alti oameni, e ca o misiune. Fara sa vrei sa dai la rindu-ti din ce ai, nu e deplina.
Stiu, o sa rideti in barba si o sa ziceti ca sint patetica. Pai sint. Asa e. Ca ma iau prea in serios. Asa e. Cu ce am decis eu cu mine, cu greutatea de trai din meseria asta la o varsta la care nici Holywood- ul nu mai da cine stie ce bani multi pe actorii lui…
Nu e despre un vis al copilariei, copiii au altfel de vise, adesea cu printi si printese, vise care se destrama cind copilaria ramine acasa, in poarta, cu mama care se uita lung dupa tine. Pina iti dai seama despre ce este Visul tau, mai trec ani, mai trec povesti , lacrimi sau intilniri care iti dau semne despre ce-ar fi, daca ar fi.
Povestea asta e despre o viata. A mea. A multora, poate, a ta, daca te gindesti bine si recunosti ca nimic din ce faci azi, sa poti trai, decent, nu te face fericit, si seara cind ajungi acasa o simti pe deplin. O viata In care am tinjit dupa scena, dupa bucuria de a repeta si juca un personaj, despre bucuria de ride la repetitii si apoi in spectacole odata cu publicul, despre risul nebun, de neoprit, din emisiunile de la televizor unde mi-e greu sa fiu serioasa, mie imi vine sa rid de toti si de toate… asa imi vine, asa ma simt vie si adevarata, rizind. Si cind mi-a fost foarte greu, cind ma gindeam la mine, imi veneau in minte imagini cu mine rizind, probabil, mintea mea tesea ea acolo, singura, in laboratorul ei, o armata de scene de ris, sa ma ridice. Si i-a iesit.
Cind vine cineva si pronunta expresia atit de uzitata pina la devalorizare “urmeaza-ti visul” uneori oboseala si greul pe care il ducem noi, astia, freelancerii care nu facem live pe facebook nu ca nu sintem in stare ci pentru ca un live trebuie sa fie perfect, altfel e prosteala, e greu sa nu ma gindesc” pfoaii! Iar o dam in bla bla bla. Pentru ca vorbele astea, despre vis si despre cum sa faci sa nu-ti uiti cele mai ascunse dorinte, trebuie potrivite incit sa nu doara, sa nu dispere, ci sa creasca, sa se mai poata spera. Pentru ca sintem diferiti si daca unii pot vorbi despre inaltare spirituala si au gauri in pantofi, e posibil s anu ti reuseasca demersul cu un altul caruia ii lipsesc tigarele, singura lui placere.
Speranta ca visele noastre, al meu sau al tau, tesute cu truda nu ramin doar vis, e ca o casa construita de la temelie, cu sudoare si cu ris, cu maiini batatorite si cu pasi obositi, speranta ca tot ce faci nu e in zadar, ca tot ce faci are un sens, sensul ala, care iti raspunde la intrebarea” care e rostul?”, ei bine, speranta asta te tine treaz. Si nu te lasa sa te pierzi intr o lume de anonimi care, desi vorbesc tare demult nu se mai aud.
Emoționant… ❤
multumesc.